Candidaţi la poezie

 

E. G.

O grimasă a realismului sau retorica lucidităţii şi aria compromisului în proza Ilenei Vulpescu

    Destrămarea idealului e „golul” şi „plinul” individului sau al comunităţii de indivizi sublimând o metaforă a vieţii, un specific, o metamorfoză. O nelinişte semiotică, aşa cum s-ar exprima un sociolog, exprimă ucroniile figurării. În evoluţiile literaturilor din est atinse de maladiile unui ev crepuscular se profilează mereu textul cenzurat de apetenţa, uneori stranie, a unui eu narator atins de reflexele rigorii proprii. Arta compromisului (Ploieşti, Editura Tempus, 2002, 336 p.) e romanul în care toate retuşurile caracterologice iscă o antropologie denunţătoare de dialectici ale reversului. Desigur, ciudate, desigur autoreflexive în chiar actul mutilării lor, secvenţele romaneşti sunt ele însele în prezenteificare iar Ileana Vulpescu demantelează tocmai forme ale temporalităţii, fără a le modifica, însă, şi de aceea cartea aceasta depăşeşte tocmai apetenţa pentru sintagme, epicul larg conferind dreptul la cucerirea tragică a realului, a realităţilor.

    Mesajele acestui roman ţin, totuşi, de cronotopul perpetuităţii, relaţia individ-epocă nu e un bilanţ de conformisme cât de rocadă a paradigmelor. Reţelele unui consens vor fi rupte, evenimenţialul comprimat, factual, timpul şi fiinţa au un duşman comun, perimarea. Eroina, iarăşi o feminină din seria citată elogios la S. Radian,1 manipulează punctual orologiul individualizării, sentimentul decăderii e doar un frison. Dar spiritul ludic e al textului atât de perfect manevrat de autoarea noastră. Harul naratoarei ne ajută, în fapt, să-l descifrăm, să nu mai dăm târcoale miracolului textului, ba chiar să-l trăim: 

    „Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar        înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu           flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului,               speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă…”(p. 7-8)

    Mirajul are măşti, mirajul e secunda de compromis, toate fidelităţile eroi-epocă sunt înglobate în miracol. Aceasta e proza care sfidează până şi contrarietatea, care trăieşte în aşteptare activă, care, deci, ne aşteaptă, aşadar ne „interpretează” pe noi ca vizionari melancolici şi captivi în mrejele textului-sincronie. Dar melancolia e, aici, subversivă, nici o diversiune nu implică reinterpretarea acelei realităţi a textului exprimată ca un fel de stare de dragoste a părintelui faţă de copilul său. 

    Un timp, o epocă e supusă reflexiei lucide. Luciditatea scriitoarei, de care vorbea V. Cristea,2 explică aici, oarecum, o retorică a participării, o adevărată ideologie a epicităţii. Dar proza e peste tot, de la un cap la altul, frumoasă, un compromis plăcut precum proiecţia unei utopii:

     „Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu nici un şmirghel. Pata se mărise şi săpase                adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. „Pe noi cine, cum şi când să ne mai topească? De fapt, ca să         fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc şi eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai         doresc nimic. O schimbare chiar m-ar dezechilibra. De fapt, nu mai aştept nimic de la viaţă. Am   impresia că,         moral, mi-am încheiat socotelile…”(p. 17-18)

    Spre deosebire de Arta conversaţiei avem aici o transmutaţie organică. Dar nu o regresiune. Cernelurile compromisului au în esenţa lor suferinţa, mitul creaţiei e demontat, un nihilism blasfemiator vine dinspre societate şi oameni. Ontologia supravieţuirii e denunţată ca obsesie, lumile se convertesc, oamenii sunt robi convertirilor, fiinţa duală imploră. Eroina voinţei de reprimare a compromisului/compromisurilor ajunge să sfideze până şi propriile-i mâhniri. Excepţional prozator al suplicierii existenţialului, Ileana Vulpescu exhibă în eroii săi ciudate sonorităţi ale durerii: „Sânziana Hangan se uita cu-ngăduinţă şi cu tristeţe la femeile de vârste coapte, cu, şi mai ales fără copii, care trăiau, după părerea ei, crize de spaimă în faţa trecerii ireparabile a timpului şi care, apucate de-un fel de furie a răzbunării pe neîmplinirile, pe eşecurile din viaţă, se găseau să facă pe fetişcanele. Spaima în faţa sărăciei, a foamei, a bolii, a catastrofelor naturale, sociale, a neîndurării şi-a absurdităţii autorităţilor – era greu de-ndurat, era, de fapt, motivul pentru care omul nu-ndrăznea să-şi scoată capul din jug, dar nici spaima în faţa nevăzutei treceri a timpului nu era uşor de îndurat. Într-un regim politic, să-i fi zis normal, în raport cu cel comunist, trecerea neîndurătoare a timpului ar fi trebuit să fie cel mai important motiv de spaimă. Teama de forţa nevăzută şi inevitabilă.” (p. 41)
    Exuberanţa imaginarului dă ritm discursurilor epicităţii. Naratorul scrie alert, parcă un pictor s-ar simţi periclitat de inspiraţia fotografului. Personaje în posesia vieţii lor, eroii cărţii sunt posedaţi de magiile asimilării. E rostul vieţii în viaţă, biografia acaparată de capriciile istoriei. Bărbatul şi femeia sunt factori activi într-o poveste catalizând locuri ale revelaţiei, dragostea încarnând simbolici. În Arta compromisului, istoria se întoarce din concediu, angoasa existenţială devansează umilitudini. Proza aceasta e vizionară. De fapt e absolut recuperatoare, ea reabilitează tipologia prozatorului român cu toate calităţile lui de povestitor cumulând elanurile orfice şi referentul reflexiv, constructorul discursului epic şi eul scriptor reciclând melancolia: „În comunism, pe plan social fiecare se prefăcea cum putea: unii – pentru a se afla în fruntea bucatelor, alţii – pe la mijloc, majoritatea – pentru a supravieţui. Înghiţitul limbii şi cusutul gurii, pentru a nu-şi primejdui libertatea şi cariera, se numărau printre convenţiile cărora – cu părere de rău şi cu un permanent sentiment de umilire – Mihnea înţelegea să se opună, dar nevastă de alt neam, de dragul parvenirii, n-avea de gând să-şi ia. Măcar atât să-şi fi îngăduit omul robit de timpuri. Să nu facă şi o concesie fără de care se putea supravieţui. O concesie cu sufletul şi cu trupul lui.” (p. 61)
    Arta compromisului descifrează în grimasa realismului mimata „gelassenheit”. Nostalgia textului iscă succesiunile imaginarului. Din toate acestea se înalţă suverană povestea.

    Note:
    1. S. RADIAN, Graţioasele siluete feminine sau balcanismul înnobilat, în             „Viaţa Românească”, XXIX, 6, iunie, 1976, p. 50-51
     2. V. CRISTEA, „Blana de samur”, în „România Literară”, VIII, 42, joi, 4                 decembrie, 1975

Ionel Bota

* * *

(21 mai 2021 – în amintirea Ilenei Vulpescu)

S-a stins căutând un indiciu,
nu ceea ce-a văzut și-a citit
și-a trecut prin ea adânc,
ca un copac cu rădăcini răspândite în larg
căruia vrei să-i porți de grijă,
așa cum i-a fost trupului:
atât cât să-l acopere,
nimic mai mult.

Când ești pe picioare
și toată lumea te ia de bun,
puține lucruri le poți controla
în bine sau în rău —
doar dacă ești atent la oameni,
dacă îi cunoști.

Trebuie ca în fiecare clipă
să moară ceva,
ca altceva să-i ia locul.

… iar eu nu știu
la ce gând să mă opresc mai întâi,
la ce amintire.

Oricare ar fi,
aș simți-o ca o adiere, un fior,
în sufletul celor
care au iubit-o necondiționat.

Și aș lua-o ca pe o minune,
crezând că Dumnezeu
n-a scăpat-o din mâini,
ci întinerea, an de an,
arta conversației –
un echilibru atent și real
de continuitate,
protecție
și speranță
în vremuri uimitoare –
un fel de magie,
ca o întoarcere la cititorii Bibliotecii Aman

și nu numai

S-a stins,
încet-încet,
fără să fi băgat cineva de seamă
secunda,
împinsă de întâmplare.

S-a stins
când n-avea încotro –
și setea aceea de mister,
de adevăr

s-a stins,

cum nimic n-a fost
să deschidă iar inimi
gata să plângă,
să râdă,
să plâng.

Eli Gîlcescu

Pot s-o iubesc până la capăt

 

... fără să înțeleg această furie absurdă, și ploile în opoziție cu iarna, 

și lumina fără putere, ca și cum o toamnă nesfârșită ar domni peste grădini, 

cu greutate, fără s-o audă.

Doar o visez. La fel de solemnă.

Și demnitatea care i s-a cuibărit în trup. Și fala, și maiestatea impunătoare.

Și cântecul ei trist până la capăt

Chiar dacă viața, ploaia și norii nu țineau pasul cu ea

Amintirile ei fragile, rezervele ei simple, nicidecum luxoase, 

i-au redat putere și curaj. 

Uneori, i se părea că Dumnezeu și lumea o uitaseră. 

MB: „Nu l-ar putea lua Municipalitatea, direct?“

IB, mai inspirată, mi-a propus să-l iau eu.

Sau cei 4349 membri Arta conversației.

Totul s-ar termina în liniște și în chip fericit.

Mai ales discret. Fără firme intermediare. Fără publicitate.

Fără acest divertisment „cool“ printre locuri rare și rime agile.

Ne-a lăsat dragostea în palmă, iar noi am rănit-o, am murit-o a doua oară. 

Vechi cicatrici ca picăturile de ploaie pe genunchi și glezne – 

cicatrici ce o despart de cei care n-au apărut niciodată în duminicile de ieri, 

pe care le-a iubit mult

și au însemnat totul.

Fie și aripi pentru încă un centimetru de viață,

într-un curcubeu, 

când și când,

zâmbind

Eli Gîlcescu

7 dec. 21 (7 luni in memoriam)

Când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru este să fii drept

Nu sunt o fiinţă ascunsă, dar nici expansivă. Nu sunt mizantroapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie, iar sufletul nu mi-l pun pe masă-n faţa nimănui.

Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce plângea, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea.

Bărbatul şi femeia, înainte de a fi atât de bine delimitaţi pe sexe, sunt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică; sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace şi mă întreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, nu vibrează decât la impulsuri venite de la cap, impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe, deci am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.

– De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? Spune-mi!

– Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc.

– Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?

– Nuu. Vă admir profesional atât de mult, că până la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi îndrăgostit de şeful meu direct.

– Şi atunci? în glasul lui era o nerăbdare plină de speranţă. Şi atunci de ce nu?

– Fiindcă vă e prea dragă puterea.

– Şi ce e rău în asta?

– „Când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru este să fii drept!“

Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii însuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre altă femeie. Indecent e prea puţin spus, insalubru, promiscuu.

Nu pot iubi oamenii în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oamenii care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oamenii cărora le place să umilească.

La început ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea.

Ileana Vulpescu, Arta conversației

Dezacord dintre ideal și real

Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal și real, dintre „unicul“ visat și ce-ți oferă realitatea, ci dintre real și imaginea pe care ți-ai făcut-o despre acest real. Cunoști un om și-ți dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îți faci o imagine despre acel om – o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumusețează, îl flatează, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne toata viața o aspirație spre bine, spre frumos, și speranța, chiar nemărturisită în fericire – iar omul păcătuiește și față de această imagine.

Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relație cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată și să-i ierți, să-i tot ierți, cum le ierți copiilor, părinților, fraților tăi.

Dacă ai orgolii, nici o relație nu e posibilă.

Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu față de fostul meu bărbat. Îl înțelegeam, cum îi înțelegeam și pe șefii mei, pe Voicu Marin și pe Titus Verzeu, îl și iertam, dar peste fiecare-nțelegere, peste fiecare iertare se-așternea o crustă de-amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală.

 

#Ileana Vulpescu, Arta conversației

 

O întâmplare neîntâmplătoare

Aş fi vrut să rămîi dacă n-ai fi avut niciodată gîndul să pleci. 

Cum aş putea să îmi iau răspunderea de-a te face să alegi ceva numai pentru că acel ceva este ceea ce-am ales eu? 

Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricît l-ar iubi.

 

Ileana Vulpescu, Arta conversaţiei

O femeie puternică

 Cristian Teodorescu

... pe care nenorocirile grele care au lovit-o n-au izbutit să-o dărîme. Dar au făcut-o să se izoleze. Își datora momentele de mulțumire sie însăși, cînd îi apărea cîte o carte. Despre romanul ei cel mai cunoscut Arta conversației s-a scris puțin, deși a fost o carte de mare succes la cititori. Succes meritat! Ne știam din vedere. Mai apropiat am fost cu soțul ei, cu care stăteam de vorbă despre cărți rare și despre traducerile lui din franceza veche.

Cînd traducătorul lui Gargantua a intrat în partidul lui C.V. Tudor am fost uimit și decepționat, chiar dacă într-o vreme scrisese în Săptămîna lui Eugen Barbu. Doamna sa nu i-a reproșat niciodată în public această alegere. Îmi place să cred că n-a fost încîntată. Ea îl mai strunea din boemia lui. Citesc despre ea că ar fi fost săracă. Nu-i adevărat. După ce i-au murit soțul și fiica, s-a tot însingurat pînă cînd singurătatea i s-a transformat într-o carapace din care nu mai ieșea cu anii. La revedere, doamnă Ileana Vulpescu.

https://www.facebook.com/cristian.teodorescu.334

O femeie puternică, pe care nenorocirile grele care au lovit-o n-au izbutit să-o dărîme. Dar au făcut-o să se izoleze. Își datora momentele de mulțumire sie însăși, cînd îi apărea cîte o carte. Despre romanul ei cel mai cunoscut Arta conversației s-a scris puțin, deși a fost o carte de mare succes la cititori. Succes meritat! Ne știam din vedere. Mai apropiat am fost cu soțul ei, cu care stăteam de vorbă despre cărți rare și despre traducerile lui din franceza veche.

Cînd traducătorul lui Gargantua a intrat în partidul lui C.V. Tudor am fost uimit și decepționat, chiar dacă într-o vreme scrisese în Săptămîna lui Eugen Barbu. Doamna sa nu i-a reproșat niciodată în public această alegere. Îmi place să cred că n-a fost încîntată. Ea îl mai strunea din boemia lui. Citesc despre ea că ar fi fost săracă. Nu-i adevărat. După ce i-au murit soțul și fiica, s-a tot însingurat pînă cînd singurătatea i s-a transformat într-o carapace din care nu mai ieșea cu anii. La revedere, doamnă Ileana Vulpescu.

66Tu, Daniel Vorona, Cipariu Dan Mircea şi alţi 63

9 comentarii

1 distribuire

Îmi place

Comentează

Distribuie

Gânduri de rămas-bun

Maria Cojocaru 

Nu mai știu ce am simțit după ce am citit cartea ”Arta conversației”, dar îmi amintesc că o tot răsfoiam, notam citate, o îndrăgeam și mă bucuram sau mă întristam de suferințele Sînzianei… și când auzeam că doamna Ileana Vulpescu a scris altă carte, alergam neobosită până când o aveam… și același ritual… trăire, citate, asemănare cu situații trăite de mine… așa am simțit de fiecare dată… alături de inegalabila noastră doamnă! Mă impresiona prin omenie și judecată dreaptă, prin viața tuturor presărată neapărat… cu înțelepciunea părinților, bunicilor… ori numai un om bun, cald, omenos, dar care nu se abate de la principiile sănătoase de viață și cu fermitate și într-un fel propriu ți le transmite subtil, delicat și te pune pe gânduri… transmite așa! Un om frumos la chip și suflet, tonic, înțelept, cu umor care te făcea să vezi totul minunat... repet... un OM de la care am învățat să iau și să iubesc oamenii așa cum sunt! Când vorbea de toți și de toate... ai fi ascultat-o uitând de timp pentru că era omul înțelept, calm, bun... care învăluia zbuciumul sufletesc în puterea de a merge mai departe, judecându-te întâi… pe tine! Cu ironii fine, zâmbea amar, dar transmitea aceeași liniște… și o lecție de viață izvorâtă din demnitatea cu care și-a trăit durerea și suferința! Cumplit... trist... fără cuvinte! Aș fi putut să scriu mult și frumos pentru tot ce a fost și ne-a dăruit doamna Ileana Vulpescu, pentru modestia și noblețea sufletului său, pentru profesionalismul și seriozitatea vizibilă, dar lacrimile mi se înnoadă în ochi și suflet și nu găsesc cuvinte alese pentru Omul atât de talentat și discret!

Un chip frumos,dar resemnat, O demnitate… de urmat! Cu dăruire și inimă mare Ne-a dăruit ”povești nemuritoare”! Cu dragoste și cu recunoștință Noi vă purtăm în inimi cu credință… De ce? Pentu că ați avut un suflet mare Ce-a dăruit crâmpei de viața, cu drag, la fiecare!

Vă respectăm... Vă prețuim Și veșnic noi vă pomenim!

Dumnezeu să-o ierte și să-o odihnească pe Doamna sufletului nostru, Ileana Vulpescu!

O aventură spirituală

Ați ales un dar, poate cel mai frumos, plin de candoare și sinceritate, de modestie și noblețe, de adevăr (singurul adevăr), care obligă la respect și neuitare, o datorie, un dar de suflet pentru cititorii Artei conversației.

V-a ales, insistent, tenace, cu o discreție formidabilă, de înnobilare a artei.

Vă mulțumim pentru minunata clipă de bucurie, pentru Cartea Vieții, la vedere, în care eroina Ileana Vulpescu s-a întrecut pe sine!

De undeva, vă mângâie gestul, cu căldura și lumina cu care ne-a obișnuit.

Știe că întreaga colecție de carte a Vulpeștilor este în loc bun.

Și îi veți întreține lumina.

Ileana Vulpescu la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman, 5 iunie 2015

Eli Gîlcescu

Arta de a fi și a rămîne

 

Sergiu Cioiu 

La revedere, scumpă prietenă, Doamnă a scrisului în frumoasa limbă românească, oferind lumii „Arta conversației“, arta de a fi și a rămîne!

Rămîi în strălucitoare LUMINĂ! 

„La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi eu nişte concluzii despre lumea-n care trăim. Pământul - socot - este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei. Am trăit pînă la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de „nepoţei” ai Kominternului.

Bine - un bine pentru toată lumea - n-a fost niciodată-n România; şi nicăieri pe Pământ.

Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei.

Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învăţămîntul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul. Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs şi de plâns. Ce fac eu? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să râd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile. Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris. N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cât se poate de banală; deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani - le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vârtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi când ar fi ultima.”

Ileana VULPESCU

Fior de neliniști

 

Iulian Boldea

    Ne-a părăsit azi, în deplină și tristă discreție mediatică, Ileana Vulpescu, autoarea romanului Arta conversației.

    Impresionantă e, în biografia sa, dragostea pentru scriitorul Romulus Vulpescu.

„Am inceput să scriu din dorinţa de a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, de-a le oferi ceva din sufletul meu”.

    „Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât.”

    Despre dragoste: „Sufletul cuprins de harul iubirii aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate”.

Te miri că n-am uitat?

 

... ori de câte ori mi-e greu şi vine viaţa ca un tăvălug peste mine, de câte ori mi-e greu, şi mi-e de multe ori, scot din cutia cu amintiri fiecare gest al nostru, fiecare vorbă a noastră de-atunci, îmi derulez mereu în minte povestea, fidel, ca pe-un film, ca pe-o bandă de magnetofon, şi mă liniştesc şi mă-nseninez şi-adorm şi-mi spun:

Ce fericită sunt că mi-a fost hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, câţi oameni pot spune c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor?

Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită cu cea mai frumoasă bogăţie-a lumii.

 Ileana Vulpescu, Arta Conversaţiei 

sursa foto, internet