marți, 6 septembrie 2022

Zbor de vineri

 volum colectiv (manuscris)

Autori:

 1 Mihaela AIONESEI

 2 Mihai AMARADIA

 3 Mariana Marica BABIUC

 4 Aurora BEST

 5 Ioana BURGHEL

 6 Mihaela Marilena CHIȚAC

 7 Alexandru-Eusebiu CIOBANU

  8 Florina Sanda COJOCARU

  9 Eleodor DINU

10 Geo GALETARU

11 Gabriel GHERBĂLUȚĂ

12 Mihaela Maria GRECU

13 Chris IRINOIU

14 Teodor LAUREAN (Teo din Meșcreac)

15 Alex NEGURAN

16 Mugurel PUȘCAȘ

17 Florian SILIȘTEANU

18 Gheorghe SERBĂNESCU

19 EmiliaȚUȚUIANU

20 Lucian VASILIU

21 Diana VINTURICI

22 Gina ZAHARIA

----------------------------------------------------------------------

 

Mihaela AIONESEI

 

Duminică în octombrie

 

Mă omoară cu zile 

noua versiune a lumii

a facebook-ului

a iubirilor second hand

ridicate la rang de artă.

 

Închid ochii

improvizez o pânză

să legăn toamna 

lăsată în struguri 

de blândul Dumnezeu.

 

Strivesc în dinți o boabă ochioasă

ca o privire de tânără țigancă.

 

Soarele răsare ca și ieri 

direct din umărul 

pe care îndelung l-ai sărutat.

 

Se face duminică în octombrie.

Apele murmură psalmi în fântâni. 

 

Fericirea?... Un fluture alergând 

pe o șină de cale ferată 

spre un tren pe care nu-l 

va ajunge din urmă niciodată.

 

Nu te grăbi

 

Nu te grăbi să vii...

nu mi-am desăvârșit tristețea 

din ochii cerbului am sorbit 

înainte să-l atingă glonțul vânătorului

inima lui o simt în mine alergând

ca o potcoavă neastâmpărată de timp,

din ochii păsării prinsă 

în colții de lup am băut

urletul lui victorios scutură 

pădurea de frunze.

 

O auzi? S-a mutat într-o gutuie

parfumul ei umple cărările pe unde au umblat urșii

le urmez cum un drumeț rătăcit acul busolei

o ploaie de vară strigă în urma mea

un balon cu iluzii verzi apărut ca din senin 

în miez de iarnă mă trece prin urechile iadului

o lună rotundă și roșiatică

e gata să explodeze deasupra noastră

în plină secetă de timp

de iubire de ape

de atâția greieri câți au urcat și au rămas

să cânte stelelor serenade.

 

Îi auzi? Pentru tine înconjoară o dată

și încă o dată planeta 

ca niște orbi care se tem să treacă 

neînsoțiți strada

pentru tine o mare duioasă și calmă se odihnește 

la țărmul meu de om împăcat cu soarta

pentru tine soarele coboară direct în ceașca 

de cafea pe care o sorb în fiecare zi 

la aceeași oră exactă

pentru tine gândurile stârnesc 

o furtună de fluturi 

în fântânile lumii 

și n-o pot ascunde.

 

Nu te grăbi...

Mai am de îmblânzit un tăiș de coasă

și toate lucrurile prin care te respir

înainte să-ți scriu că te aștept 

ca pe un domn 

să vii.

 

Octombrie marți

 

Nu-i nimeni nebun 

în ziua de azi 

să se mai cațăre pe munți 

pentru o floare de colț

când cresc atâtea 

buruieni pe margini. 

 

Nu-i nimeni nebun 

să țină piept unei furtuni 

fie ea și de vară 

când atât de ușor poți fi supus 

și de o apă de ploaie.

 

Nu-i nimeni nebun 

să bată în ziduri fără porți 

să mai și aștepte să vină cineva 

să mute soarele din loc în loc 

când lumea este o himeră 

purtătoare de chei 

deschide orice 

mai puțin suflete.

 

Nu, nu-i nimeni nebun 

să scormonească în pietre 

să caute rotunjimi de astre

printre atâtea strălucitoare 

cioburi. La ce bun 

o respirație tăiată

o fericire nebună cu moartea 

când liber e la atâtea

înălțătoare și fade nimicuri.

 

Un singur nebun am cunoscut 

și acela s-a aruncat în gol 

să vadă dacă îl locuiește cineva. 

 

Am crezut atunci 

că a stat în loc planeta 

să se odihnească 

pe un umăr de fluture hoinar

la fel ca sufletul acestei toamne 

care fluieră tristeți pe dealuri 

și lumea crede că în nebunia ei 

îngână psalmii lui David.

 

Blamata cădere în doi

 

Octombrie trece prea iute 

cu fructele coapte-n calești. 

Miroase a vin acrișor și-a ispită. 

Miroase a mere de țară domnești.

 

Pe coapsă-mi nechează iar luna,

fă-ți timp mai des s-o privești. 

Mai des lasă-ți să lunece mâna.

Mai des cu-n sărut s-o sfințești.

 

Pierduți în al nopții așternut

toamnei să-i stingem văpaia. 

Cu trupurile desprinse de lut 

să umplem de Rai și odaia.

 

Sfințească-se iadul cu noi

cei care îndurăm fericirea

fără să gustăm pe îndelete

blamata cădere în doi.

 

Tăceri de octombrie

 

Tac morile. Mă macină între 

ele pietrele. Când pe furiș îți scriu 

se destramă în zbor 

un plâns de rândunele.

Tac ciutele-n gând. Și eu mă mint. 

Mă avânt încă un rând 

pe o coajă de pin să mai zăbovesc 

într-un trup de fecioară străin 

ce încă nu vrea să plece

de tine iubire să se dezlege.

 

Și tac furtunos ca un râu 

într-o albie. Și tac până la os 

trecută prin sabie.

Și-n acest necuprins barbar 

și duios. Ca o gutuie ard 

cu bun miros.

 

Scrisoare dintr-o miercure albă 

 

Să-mi scrii despre tine, iubite. 

Despre grădinile cu trandafiri japonezi

în care ne-am pierdut mințile 

asmuțindu-ne unul împotriva altuia

în timp ce din fluierul 

osului zdrobit de neputința 

de a ne fi mai mult

răzbătea cel mai armonios cântec

împrumutat din Rai 

de o pasăre mare și albă 

cât umbra acestor zăpezi

ce năvălesc cu toți caii cerului peste mine

și nimeni nu le poate opri.

 

În acest decor nefiresc

fac slalom printre neîmplinirile zilei

mă străduiesc să respir să te respir 

să mă recuperez din aroma 

unei primăveri suave

rătăcită la tine în palmă

cu ea mi-ai stins cândva 

focul dintr-o rană

și lumea mea a rămas prinsă 

într-un ochi de cocor oglindind 

o pădure de jad în care mai caut 

uneori înțelesuri.

 

*

E miercuri douăzeci și șapte

an două mii douăzeci și unu

supus celei mai mari nesupuneri planetare

- după cum încearcă să ne lămurească unii -

din coconul de tăcere înfășurat

ca o mască în jurul planetei albastre 

mă răzvrătesc și eu ca tot omul de rând

în ciuda tuturor nelegiuirilor

și nelegiuiților sădesc un pom

florile lui ne-or îngropa 

într-un aprilie duios și roz

în care nimic nu ne va sta în cale 

să ne aparținem măcar 

cât o rotație de lacrimă 

în jurul unei lumânări aprinse 

măcar cât o atingere de înger

după ce sfinții au citit o noapte întreagă

psalmii lui David.

 

*

Să-mi scrii despre tine, iubite

despre parfumul cu care te dai dimineața

să micșorezi între noi distanța care crește ca o fiară

doar așa aflu și eu cum se îmblânzește tandrețea

într-o miercure albă la sfârșit de ianuarie

când femeile sterpe n-au voie să fie iubite

și nici să iubească.

 

Insomnii de toamnă

 

A plouat toată noaptea

ploaia curge ca dintr-un ciur spart 

și acum. Frigul mi-a intrat în oase

ca un șarpe obosit de prea mult drum.

 

A plouat toată noaptea

plouă bezmetic și-acum.

Nu mai știu cine pe cine îngână

cine dă cine ia cine pe cine a prins

în menuetul nocturn.

 

*

Un suflet am găsit 

hoinărind fără somn în pădurea

prea deasă. Să intru 

am vrut și să-i rămân 

ca o mireasă veșnică-n casă.

 

A plouat. Plouă nefiresc și acum.

Zorii dau peste lume năvală

nimeni nu știe toamna aceasta 

a cui? Nimeni nu știe 

zbaterea asta ce înseamnă.

 

Eu am rămas cu mâinile căzute 

în poală. Tu încă mai cauți 

printre atâtea picături un semn

fără să știi îți număr bătăile care

îmi fac loc să intru la tine în piept.

 

*

Închide mamă fereastra!

Am găsit un suflet alb 

din care nu vreau să mai plec.

Închide mamă fereastra!

se face de gheață cărarea 

pe unde încă nu vreau să trec.

 

*

A plouat. Plouă nebunesc și acum.

Trece o coasă pe stradă

ispitind un alt om 

un alt drum. 

Cum să trec? Unde să fug?

Lasă-mă să-ți stau de veghe sub coastă

măcar pentru o taină

măcar pentru o toamnă

și-apoi împăcată

am să plec.

 

Lacrima ca o lebădă pe triste ape 

 

Nedestăinuită lacrima se desprinde brusc 

din trupul bine zidit să nu cadă pe dinafară fericirea – 

ca un mărgăritar aruncat în gura porcilor. 

Trec luna prin suflet să-mi rămână stele pe buze 

și aștept să le culegi într-un moment de slăbiciune. 

Răsfoim tăceri la margini de lumi 

îndepărtându-ne apropiindu-ne cu sfială

cu tandrețe cu seninătatea clipei dintâi 

când mâinile atingându-se 

ca două vipere neîmblânzite 

au răscolit Raiul 

în căutarea mărului pierdut. 

Acesta-i doar un început 

fără izbândă. 

Altceva am vrut să spun. 

 

Îmi place să-ți adulmec 

șovăiala dintre așternuturi 

când atingi în grabă 

coapsa altei femei 

fără să-i deslușești rotunjimile 

și-apoi spinteci cu privirea luna 

să mă vezi cum scot poeme 

fierbinți din pântecele ei. 

 

Căderea în trup e ca bătaia de aripi 

a fluturelui deasupra unei flăcări – 

deplină goliciune. 

Căderea în inimă despică orizonturile 

lumina curge ca mierea 

cuvântul e fagurele din care iată 

îndrăznesc să mă recompun 

celulă cu celulă până mă regăsesc 

într-un strigăt la fel de mut 

ca lebăda lui Cehov 

plutind pe triste ape. 

 

Cresc și descresc cu viteza luminii 

fără să știu în care secundă am încărunțit 

căutând ca un sclav caii verzi de potcoave 

fără să-i îngădui un blând popas sufletului – 

peste lutul adamic – un biet rege.

 

Gânduri de octombrie paisprezece

 

Treci prin viață ca o adolescentă fără să-ți arăți vârsta…

îmi spunea dăunezi un poet încărunțit prea devreme. 

Ce știa el și nu știam eu?! Nu mi-a văzut crucea. Nici mormântul. 

N-a auzit cum dintr-o ghindă spartă mă străduiesc să cânt – 

cu o clepsidră și câteva fire de păianjeni agățate de gât.

Timpul stă pe loc de câte ori mă opresc 

să-i număr îmbătrânitele fire de nisip. 

Le iau și le arunc fără pic de regret

așa cum alegea bunica neghina

din grâul pregătit pentru coliva celor dragi:

Să fie curată ca lacrima!” spunea

și privirea i se lua la întrecere cu fântâna

din capătul satului. Timpul de-atunci fuge 

când după ea când după mine.

 

*

Uneori să-l păcălesc îmbrac rochii largi 

negre sau de culoarea castanei

numai să trec neobservată prin mulțimea de gură cască

pregătită să-mi vâneze slăbiciunile de-o clipă

când sufletul căzut în mirare 

face gropițe în obraji

în timp ce buzele sărută cu nostalgie

un creștet semeț de albă orhidee

gândind la tine

 

Plouă și e ciudat de frig în octombrie și 

atât de pustiu e la mine în odaie. 

Câinele doarme dus. Ceasul de perete 

ticăie: Tic-tic tic-tac. Tic-tic tic-tac. 

O șoaptă rebelă repetă: N-a fost să fie! 

N-a fost să fie! Eu vinul și pâinea, 

tu – Sfânta Liturghie.

 

Între noi un cuțit a rămas de veghe 

ca o stafie… Respiră! Respir și eu

cuprinsă de ciudă una cu pământul 

mă fac și tac. Uneori. Alteori 

atinsă de soare zâmbesc. 

Îmbrac rochii mulate 

să arăt ca o femeie fatală și fericită

așa cum se poartă!

 

Mint. Așa cum face toată lumea.

Mă mint așa de tare că simt 

cum iese din umerii prea strâmți ai rochiei 

crucea,

cum mărul în care mă prefac că dorm crapă

și toți balaurii din copilărie dau năvală 

să-mi tulbure taina

în care cad pe gânduri de octombrie paisprezece

căutând un motiv banal

pe o coajă de gutuie

să-ți scriu

 

Tac. Nimic nu mi se potrivește mai bine

decât imaginea îngerului chircit

să-și ispășească în mine

pedeapsa de-a fi iubit cândva tumultul

lumii prea multul.

 

*

Mai lasă-l să se roage, Doamne, 

măcar până la iarnă

când după un plâns zdravăn 

se va naște în decembrie 

să strige iară: 

– Mamăăăăăăă…

Refuz 

 

să fiu clepsidra în care 

vremea vremurile oamenii

își aruncă particulele de praf

în timp ce nestingherită

moartea cea de toate zilele

îmi numără ridurile

pe scara blocului.

De câte ori trec pe lângă ea 

rânjește un colț de-o șchioapă

și așteaptă. Știu că vrea să-i pun 

un bănuț galben în palmă

să mă mai lase 

încă o toamnă să te strig:

– Adame! Adame! 

Leagă pliscul cocoșului

să nu-l mai aud în zori 

și adă coșul ăla cu mere mai aproape 

să fim o cruce fericită amândoi.

 

 

Mihai AMARADIA

 

despre nesupunere, plajă și copii cu năvod

 

… copiii credeau despre cuvintele mele simple

că spuse de mine sună frumos, ziua era luminoasă,

caldă, plăcută, încât nimeni nu putea alege ziua aceea

să poată muri, eu stăteam pe un scaun tapițat

cu picioarele îngropate în nisip, pus în carantină,

gratiile erau fabricate din sfori de sus până jos

așa erau gratiile când mă pedepseai tu,

ca să mă răzbune băieții au furat din grădina ta toți pepenii

i-au adus în năvoade și i-au pus în mare la rece,

fetițele îmi spuneau să nu fiu supărat, pe tine erau îmbufnate,

degeaba le spuneam ca sunt pus de o Cătălină

o săptămână în carantină pentru că am greșit,

la cherhana, pescarii au adus un pește mare, mitic,

plin de icre scumpe, vorbeam în șoapte despre el,

asta ne dădea impresia că noi vom dura cât pământul

dacă satul nostru a prins un asemenea pește,

era numai o impresie, dar era plăcut, în difuzoare Bob se întreba,

is this love, is this love, is this love what I’m feeling?

ce bine era de mine, deși nu aveam dezlegare

măcar nu mă întrebam ce se întreba Bob, știam

că peste o săptămână voi avea voie din nou,

îmi pusesem în minte chiar să intru în recuperări,

acum aștept, privesc printre gratiile ei bătute de vânt.

 

din cea de-a 36-a vară a lui mihai

 

… socotise de la sine putere

să trezească lunca la ora cinci

dimineața când soarele era îngăduitor,

călcase o cămașă albă

să poată fi ușor confundat cu un velier,

mai gândea că unul dintre îngerii

din partea apropiată omului va duce

o îmbrățișare lunguiață în Tarragona,

a lui pentru ea, atâta lucru, cumpărase material

să fabrice el rochie galbenă doldora de flori,

nu purta invidie de fel, numai că ce era al lui

al lui era, dacă aveai apucături ale nefirescului

nu puteai să te apropii, pentru că

era îndrăgit încă din copilărie de vrăbii

de furnici, de ape, socotise de la sine putere

să o drăgostească pe ea pentru că,

asta nu v-am spus, el e ireal de norocos.

 

modul imperativ al lui Bruno Alves către donzela Elisea

... nu face asta,
mai bine să îți păstrezi starea ta de cool rolling cigaretts,
niciodată plânsă, nici devorându-i pe alții,
nu mă pune să construiesc o alta
din răchită, papură și pene de păsări mici
pentru că asta voi face dacă rochia ta va refuza să râdă la mine,
vezi tu bărbatul muncește să construiască o casă,
femeia muncește să o țină curată, la fel ca și în dragoste,
nu face asta, te vor arăta cu degetul arătător,
și eu voi construi o alta din nori roz,
din găleata de tablă a fântânii,
din cojile roșii ale ouălor de Paște,
să îți pară rău apoi asta chiar ar fi păcat,
eu mereu în viață mă orientam să nu mă pierd
după turlele bisericilor, chipul și glasul tău
voi putea face alta să știi, din mure,
din alintările unei fete mici, din condens
nu poate la fel de frumoasă dar ea nu va face niciodată asta,
eu mereu îți vorbesc frumos chiar și acum,
acum stai tolănită în pielea ta alb-albastră
și gândește-te bine ce vrei. 

 

asta se va întâmpla

... înainte să îți fac rochiță înflorită din numele meu,
să te îmbraci râzând, pentru firea ta luminoasă,
picioarelor clipocind, pieptului,
nu o nocturnă voi compune, nu o sonata,
nu un vals, nu un menuet, nu capriciu,
un marș înălțător cu trompete, corn,
cu tobe, trombon și clinchete multe s-ar potrivi,
să se cânte vara în chioșcurile din parcuri,
să afle lumea cum ești tu ruptă din încăperi îngerești,
scânteie plutitoare îți vei putea spune numele ușor,
O adolescentă umbrită va asculta muzica din chioșc
și își va începe prima ei poezie așa:
„Ea nu mai putea respira, pierdută,
El gândea mereu cum să-i fie în brațe”
apoi va zâmbi, așa s-ar potrivi
lumea să-și potrivească pașii din dragoste
ascultând muzica aceasta din chioșcuri
cu trompete, corn, trombon, cu tobe
și clinchete multe. 

 

puține lucruri

... vezi, am același gard, aceeași poartă
ce scârțâie când intră sau iese cineva,
la fel cum știi dorm la fereastră
cu draperia trasă puțin, atât cât
soarele să-mi încălzească fața dimineața,
tot cum știi îmi place soarele peste ape,
prin frunzele mestecenilor, plopilor,
adorm tot cu ceasul la mână, același Pobeda
limbile aurite peste cadranul albastru,
mă liniștesc mult, așa aflu că timpul
nu e numai o noțiune abstractă, țin minte bine
au fost momente când mă iubeai tu,
rochia ta era la mine în șifonier,
o rochie maron cu flori de mușețel mărunte,
cămăși tot în carouri mari port,
numai că acum le cumpăr în culori deschise,
țin bine minte odată mi-ai spus că sunt frumos
apoi m-ai aruncat ușor și am rămas ușor,
am lucrat, am văzut orașe mari cu biserici mari,
poduri, turnuri, vapoare, faruri maritime,
sigur, sunt momente când mă bucur,
soarele acesta al lui octombrie îmi place mult Ana,
și pădurea din spatele casei, gardul, poarta,
în rest văd eu Ana cum fac. 

 

sub asediu

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,
ascundeți-l în clopot
și îmbrăcați-l în hainele noastre cele mai scumpe
să știe lumea cine suntem, sub ropot
el va scrie despre lucrurile noastre mărunte.

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,
el va povesti primăveri și rochițe,
despre cântecele și brațele noastre,
despre nimic de preț, va scrie foițe
în egală măsură, va ști să găsească remediu

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,
cum îl știm istoriei noastre-i va pune fundițe
și credinței noaste flori de câmp în cosițe
el va vorbi lumii în egală măsură
despre cum ne-am iubit, despre ură. 

 

ne iubeam

 

... când am întâlnit-o, când a venit în viața mea,

ca un avion portocaliu pe sub cerul albastru, 

în zilele caniculare mă săruta ea de parcă ar fi avut opt ani, 

cu atâta bucurie, îmi punea mereu ceva bani în portofel, 

pentru că spunea că orice bărbat trebuie să aibă bani le el,

îmi amintea când are meci Craiova, 

mereu avea un pachet de Luckyes nedesfăcut pentru mine 

și palmele ei pentru fruntea mea, mai avea obiceiul 

să mă sărute pe umeri din nimic și oriunde, 

fără nicio reținere îmi îmbrățișa rudele de la copil la bătrân, 

o complice perfectă în discuțiile cu prietenii, 

spunea că fericirea ei e așa ușoară ca o castană 

aproape fără greutate, lipicioasă cum era ea

îmi dormea în piele și fără să o întreb

pentru ce toate acestea mi-a zis singură 

că e pentru că sunt cuminte și merit, ne iubeam. 


dolce far niente

 

... să te uiți acum atent la ea,

s-o vezi în familia ei când avea 6 ani,

apoi 11, apoi 15 ani, cu toate nesiguranțele ei,

cuminte și speriată, să vezi fata aceasta

slăbuță cu mâinile firave

încercând să înlăture o pată de pe covor,

lucrând în fabrică la fel ca o vrabie

cu o rapiditate naturală,

râzând la masă în cantină,

ca o bucurie nesperată, s-o pricepi ca pe un dar,

să te uiți atent la ea, să te rogi

să nu i se întâmple niciodată nimic urât,

să fie la fel de grăbită

ca cea mai subțire strună de la vioară,

să îi scrii o poezie pe care ea

într-una dintre dimineți o va visa,

frânturi, nu va ști atunci,

abia mai târziu se va trezi

cu o mulțumire în piept și va afla

că tu acolo în mijlocul continentului...

Acum când nisipul tău

a curs destul în partea de jos

doar stai și privește cum se mișcă o minune

în lumea aceasta

căreia i se citește pe frunte mai mult Nu.

 

rugăciunea lui Gaspar Gaitan

 

... putem recupera acele zile blânde precum duminicile caniculare 

înșiruirea acelor ore, perle egale de un alb molcom, 

acele îmbrățișări cumințite în tolăneala lor, putem redobândi 

acel soare rege bun pe sub care vor râde acei oameni povestitori, 

acolo unde atingerile tale ca spicul de papură, 

unde pielea ta de porțelan Luisa albă, luminată din interior de firea ta, 

putem recâștiga liniștea din ramurile pomilor, sufletul nostru comun 

să bea apă câtă vrea, să nu grăbim secunda de miere, 

să diluăm poezia vieții noastre Luisa, vocea ta ca vântul dogoritor 

printre lanurile înalte de secară, ochii tăi albaștri confecționați 

din cozi de libelula albastră, mereu afirmativi să zâmbească mereu 

ca un ulcior așezat pe-o parte, numele meu mic să adoarmă în buzele tale 

cum adormeam eu copil în mușchiul gras al pădurii de fag, 

putem readuce aici Luisa acea dragoste cât un bob de muștar, 

pe cât de mică pe atât de firească, ca un cântec în livada de portocali 

părul tău blond să îmi odihnească mâinile, putem repara,

cât mai avem timp crăpăturile inimii, reînnoi totul. AMIN.

 

kak i pacemu?

... cum? când cu greutate se ține lumea frumoasă,
când bătrânul rocker cântă răgușit despre dragoste,
când trăim toate formele ei, sora își îngrijește
de fratele risipitor pe patul de spital,
un copil mângâie un animal să nu-i mai fie frică,
un străin cumpără un bilet de autocar altuia
să ajungă acasă, să nu mai doarmă-n parc, în spaime,
de ce toate cântecele de leagăn sunt perfecte?
cum? când iubitul aleargă cu iubita în brațe spre Urgențe,
când Olena lucrează pe linie punându-și mâinile subțiri
printre șuruburi, cabluri, mașinării stranii,
gândindu-se la poarta verde de-acasă, la școală,
când ai cu cine te-nțelege în toate limbile pământului
doar din cinste și din dragoste, cum de-i moartă-n nămol
Irina? femeia cu unghiile roșii,
mame cu copiii în brațe găsite-ntr-un scrum,
cum? când cu mare greutate se ține lumea frumoasă,
cum? și de ce nu pică mort din picioare cel care-i cauza
acestor grozăvii? cum de vântul dimineții văratec
nu-i schimbă-n cap gândurile? 

 

 

Mariana Marica BABIUC

 

Acolo

 

Atingeam din când în când perna

simțind mirosul tău 

cum îmi intră sub piele

eram convinsă 

lăsaseși o parte din tine

pentru mine special,

acolo, pentru întotdeauna...

 

Cerul nu are hotare

 

Rămân cu mâna întinsă

Deasupra zăpezilor timpurii

 

Cine îmi poate număra pașii

Până acolo, sus?

 

Ochii doriți de iertare

Frunțile ridicate

 

Vom vorbi aceeași limbă

Cerul nu are hotare!

 

Numai noaptea

 

Peste zidul singurătății, 

doar umbre

Nicio îmbrățișare nu vine

când o chemi

Numai noaptea 

cu pași tot mai repezi

Ne-ar putea aduce visul,

să nu gemi,

Iar ți-ai uitat umbra 

printre poemele mele,

Nu mai aștepta răsăritul, 

zorile sunt grele.

 

Niște pași

                   

Orașul parcă s-a ascuns.

Vara, ca o paparudă,

aleargă dezlănțuită.

Numai ochiul soarelui 

cercetează aproape totul.

Niște pași se aud de departe.

Nu se știe însă dacă 

vin sau pleacă.

Aici e liniște

singură, inima mea face zgomot

ceva ce nu pot înțelege,

ceva de foarte demult

ce parcă ieri, 

mă tot cheamă la fel.

Un vis sau doar clipe

zgomotul poate fi auzit,

zorii mi te-aduc aproape,

atât de-aproape 

încât ți-aud pașii

ca o speranță

a acestei zile de iulie.

                                                                         

Ferm, feeric

 

plaja era goală

câte-un țipăt surd 

adâncea urmele din jur

părea că niciodată

nu-mi ascultasem la fel liniștea 

 

învelind toată durerea cărărilor

cu câte-un surâs complice

treceam ca printr-un șotron 

cu tot mai multe pătrate

și mi-era teamă de echilibru

 

eu nu, poate nu, sau chiar

dincolo de țărm, 

spectacolul lunii începuse

ferm, feeric, fantastic

ca un început de adio

 

Doar gândul 

 

Atât de mult albastru

Nici ochiul nu cuprinde!

Doar gândul depărtarea 

În inimă-mi aprinde;

Și clipa zace-n verde,

Cât sublim! 

Și timpul crește, 

Și iarba, 

Și noi fugim, fugim!

                              

Stare

 

În dimineața asta toate mă dor

râsul tău,

cuvântul,

tăcerea ta,

soarele din geam mă provoacă

aburii ce ies din țărână

mi se strecoară-n palmă

ca un aluat nedospit

strigătul de pace 

printre amenințări și explozii 

mirosul războiului nu rece

chiar dimineața mă doare

simt în râsul copilului

un plâns 

în scrisoarea citită și recitită

și pasărea în zbor mă doare

ah, cântecul cucului inutilă chemare

toate încă mă dor

glasul mamei prea stins

mersul tatii de copil ce nu va crește niciodată

ciocănitul puiului ce vrea lumină

ei... ouă albe cu viață

ouă și semne 

colorate ritualuri

în viața asta sunt bolnavă de toate

de mine când simt c-așa nu se mai poate.                                                     

 

În două

 

Tresare cireșul sub soarele amiezii,

Timpul adierilor speranțele-și clatină,

Floarea de nuc își pune visul în miezii

Cei mai îmbrățișați, un cuc cântă pe-un ram de cătină.

Cu ochii spre cer, împart inima în două:

Cât mai egale, niciodată însă la fel;

Oare, viața ce ne-o mai rezerva nouă,

Două haine prea mari... și încălțări fel de fel?!

Am pornit! Am ajuns! Vreau să știu, cât rămân?

Bate clopot în vale, iar tresar... acuși plâng.

Numele tău repetat, ca un cânt îl îngân.

Trece! Va trece și jumătatea din gândul cel stâng.

 

Rugăminte

 

Doamne, te rog,

Fă, cumva, 

Să-mi termin ruga aceasta,

Încă puțin, 

Pentru încă puțin,

Câteva zile

Și pentru el,

Și pentru mine,

Și pentru noi toți

Care-ți lăudăm numele

Și vrem și noi,

Acolo sus

Într-un zbor lin

Tot ca mai niciodată!

 

Tăceri

 

De ce taci, când luna trece

Pe sub nori, ca o părere?

De ce taci, când noaptea-i rece

Pământ întoarce, ere?!

De ce taci, când primăvara 

Scoate verde la plimbare?

Cum de tac muguri în floare,

Țipând surd clipei avară?!

Sttt, nu vorbi! Tăceri se-nchină

La o stea ce clipocește!

Nu vorbi! Noaptea divină

Poartă-un vis ce buimăcește!

 

Un fel de căutare

 

Ce lună mare îmi bate în fereastră,

Ce gânduri dulci îmi amintesc de noi!

A fost o vară parcă, doar a noastră

Și n-o mai putem aduce înapoi!

Au fost și nopți atât de înmiresmate,

Cu-îmbrățișări și vechile dorințe

De-am căuta să retrăim pe toate,

Măcar că acum suntem mai cuminți.

Ce-i viața? Doar un fel de căutare.

Ce-i lumea? Nepotriviri și-asemănări.

Iar noi? Nepotrivirea cea mai mare,

În care-am pus și câteva visări!

 

Aurora BEST

 

1

 

Trecutul îmi bate la poartă

Să-ntrebe de ce am plecat,

Deși o minciună deșartă

Dormise cu mine în pat.

Trecutul mă strigă pe nume,

Cu glasul cumva serios

De parcă nu-i vremea de glume

Și timpul e brusc prețios.

Trecutul îmi cere tributuri,

În nopți de asceză ascuns,

Din tristul morman de rebuturi

Încearcă să facă răspuns.

Trecutul pleca-va pe scuturi,

E mort. Am plătit de ajuns.

 

2

 

Te-aștept cu o frunză și-o cupă cu vin,

Silabe mocnite șoptindu-ți din ușă,

Deschide-mă nopții și fă-mă suspin,

Învie-mi misterul ascuns în cenușă.

Mai adu-mi ofrande și cazi în genunchi,

S-aud cum îți geme iubirea prin vene,

Ia-mi părul în palmă și strânge-l mănunchi

Și scrie-mi pe pielea arzândă catrene

Septembrie-și cheamă satirii la joc,

Dezmățul pădurii îmi bubuie-n coaste,

Te strig siderată destin sau noroc

Și timpul, zâmbind, s-a oprit să ne-adaste.

Iubite, e toamnă, și tu mi-ai promis.

Te-aștept cu o frunză. Avem paradis.

 

3

 

Fără așteptare,

Fără întrebare,

Cad numai cu tine razele în soare.

Atât de dor de tine, că se deschid genuni

La poalele tăcerii în care m-aș închide,

E noapte și, în taină, se săvârșesc minuni,

Incinerând mormane de întrebări stupide.

M-am rătăcit o clipă și tu m-ai căutat,

Certându-mi spaima nouă cu vorbe veninoase,

Mă doare încă graba în care ai plecat

Când aruncam cu stele în cerurile joase.

Mi-s buzele crăpate de cât te-am așteptat

Și-mi strâng sub pleoape rouă din flori de tei căzute

A mai trecut o clipă din timpu-mprumutat,

Doar spune-mi dacă lama lehamitei se-ascute.

 

4

 

Azi se strecoară iarna-n calendare

Și lupii mei te cheamă răgușit,

Cad lacrimi înghețate în ferpare

Vreau să îmi spui ce fi-va la sfârșit.

În noaptea asta stranie și rece

Când ies stafii să joace la răscruci

Și cerurile-ncep să desferece

Din lanțuri preatemutele năluci,

În noaptea asta mirosind a spaimă

Adună-mi flori de gheață în pahar

Și amuțește vântul ce îngaimă

Litanii-ntunecate la altar.

Șoptește-mi vorbe mici de descântare

Și strânge-mă în brațe îndârjit

Când se strecoară iarna-n calendare

Și luna peste noi s-a prăbușit.

 

5

 

Vorbește-mi, vorbește-mi cu glasul scăzut,

Adună-mi cuvinte ce nu le-am văzut,

Vorbește-mi limbi moarte și nume din rai

Să nu uit misterul șerpescului grai.

Mai picură-mi vorbe cu clinchet bizar,

Fă-i toamnei din mine semantic frunzar,

Înlănțuie-mi taina cu sunete lungi

Când noaptea la mine în brațe ajungi.

Vorbește-mi, iubite, și fă-mă să râd,

Trecutul își cerne frustrările, hâd,

Îneacă-l cu hohot, zâmbește-mi firesc,

Învață-mă tu, ca pe prunci, să vorbesc.

 

6

 

Ce puține cuvinte avem

Să ne spunem pe nume cu ele,

Să descriem fiorul suprem

Ce-l simțim deopotrivă sub piele.

Ce cuvinte sărace rostim

Când din ochi șiroiește uimire

Și același străvechi heruvim

Se oprește, zâmbind, să ne-admire.

Eu ți-aș spune de dorul acut

Ce-mi țâșnește sub coaste deodată,

Dar nu am vreun cuvânt cunoscut

Și nu-i nimeni a-l spune să poată.

Ți-aș șopti despre tot ce-am găsit

Într-o noapte ciudată de vară

O fantasmă cu zâmbet lihnit

Ce-a uitat de la bal să dispară

Și ți-aș cere cuvinte de leac

Să-mi aline greșitele spaime

Dar, lipsindu-mi cuvintele, tac

Și las visele-n zori să îngaime.

Ce cuvinte puține și reci –

 

Turnul Babel nu-i doar născocire,

E momentul în care, pe veci,

Am uitat să vorbim fericire.

 

7

 

Iubite, mai stai, să mai bem o cafea,

Aprinde-ți țigara și cântă-mi ceva,

Sau ia-mă în brațe, sau spune-mi povești

Și du-mă-n fotoliu cu gesturi firești.

E toamnă probabil la mine în cer,

Trec îngerii ploii cu zâmbet sever,

Mi-e frig câteodată când nu ești aici –

Icoane în suflet și-n creier pitici.

Te-aș cere luminii cernute în zori,

Căzând peste vise în stranii culori,

Și beznei te-aș cere, să nu poți să pleci,

Să stai înc-o oră... un an... șaptezeci.

Privește-mă-n ochi și promite-mi mai mult,

Jertfește-mi cuvinte când nu te ascult,

Eu tac. Am pe buze sărutu-ți păgân,

Zâmbește și spune-mi în șoaptă:

– Rămân!

 

8

 

Când toarnă durerea în mine

O cană cu sânge stricat

M-ascund în tăceri clandestine

Și-mi leg caii minții de pat.

Cad frunzele verii ce vine

Când noaptea ne strigă la geam

Mai am și tristeți, și suspine

Și visuri mărețe mai am.

Port cercuri de gheață pe brațe

Port ploaia în ochi uneori

Iar lumea se-ntinde să-nhațe

Lumina ascunsă-n culori.

Te cer insolent de la timpuri

Pierdute de mult la mezat

 

Ce triști, resemnați și ce singuri

Târam înc-o zi spre vizat.

Învață-mă graiul extatic

În care știam să te chem

Și suflă încet în jăratic

Un foc primitor să avem.

 

9

 

când doare tăcerea, te sun,

îmi fac din tristețe trofeu

și seara pe masă îți pun

o halcă de carne de zeu.

ți-aș spune pe nume șoptit

când palma pe tine-o pogor,

această întoarcere-n mit

îmi pune pe gură zăvor.

ți-aș spune pe nume țipat,

s-audă doi îngeri din cer,

să știe că n-au pariat

cumva pe vreun foc efemer.

ți-aș spune pe nume în gând

când ochii în mine ți-nfigi,

de toate-ale lumii uitând

și clar, fără nume, mă strigi.

 

10

 

Fântâna cu greață

(una dintre puținele poezii cu titlu, care a dat numele potențialului meu prim volum de poezii, nepublicat vreodată)

Mi s-a năzărit să stau

În fântâna mea cu greață

Și prin apa ce o beau

Să răsară flori de gheață.

Cerul să-mi mai dea, tăcut,

Câte-o veste de lumină,

Apa, când o mai sărut,

Să miroasă-a lună plină.

Să mă caute un nor

De la cumpăna furtunii,

Să-mi arunce-ntâmplător

Fulgere în loc de funii.

Să mă cațăr până sus

Prin fântâna mea rotundă

 

Și la ultimul apus

Gheața-n ghizduri să pătrundă.

Vreau să zac printre oglinzi

Emanând singurătate,

Iar când tu o să mă vinzi

Îți voi da fântâna-n rate.

 

Ioana BURGHEL

 

Prin lume se întâmplă lucruri 

 

Eu dorm în șosetele mele de bumbac,

în pătura mea de învelit urși,

privesc cum pleacă berzele, rândunelele, ori

alte păsări,

aud cum se colorează frunzele și foșnesc

a necuprins,

cum latră câinii la bețivul satului

de picioarele căruia s-au legat toate cârtițele

neputințelor

 

Prin lume se întâmplă lucruri!

Pe sfori subțiri, adevărul e tot un acrobat

începător,

lașii fug cu avioane de ultimă generație,

se moare între frontierele nimănui,

suflete pustii

detonează-n lumină religia bunei cuviințe,

între Rugăciune și Dumnezeu e o pasăre, 

o pasăre ca un fulger mare și alb.

 

Prin lume se întâmplă lucruri,

departe de liniștea ta, de somnul tău, calm,

de șosetele și grădina ta, din care, încet,

pleacă păsările, și frunzele, iarba și vântul, 

spre alte tării cu iubiri 

crucificate.

 

Într-o zi

 

Mamele mor,

și tații mor.

Bunicii, prietenii,

rudele, cunoștințele, amicii,

nu neapărat în această ordine.

 

În jurul tău

se face un gol,

un gol imens

cât un hău din Tibet

despre care

ai citit pe undeva, 

într-o teorie conspiraționistă,

un gol, cât urma lăsată după testarea

noilor arme nucleare.

 

La nimic nu se pricepe omul mai bine 

decât 

se pricepe la distrugere;

a lumii lui

a lui însuși.

 

O vreme plângi. Mult!

Mult, mult și greu

până când,

ajung la mal toate corăbiile.

 

În ploile tale

nu vrei să ucizi marinari.

Tu știi.

În sare nu crește nimic.

Cu toții au iubit iarba,

au fost cu tine la un moment dat,

la semănat de vise,

la crescut de speranțe...

În cerul și pământul din inima ta sunt toți, și,

pentru că, tu n-ai uitat nicio poveste,

ei sunt vii, în viul fiecărui  

răsărit

 

***

 

din ce în ce mai toamnă

de frunză devine pământul

de amar, de cântec târziu

un vânt disperat

plimbă soarele cu ața

de pasăre devine inima mea

cu o singură aripă

taie lumea în

două

 

Construcții

 

Ani întregi construim:

cariere, case, drumuri fără sfârșit,

construim…

Punem sufletul temelie,

ne amanetăm inima,

credităm cu viața

și-o punem gaj lăcomiei.

Când vine vremea scadenței,

în noi, e deja târziu!

Ni se schimbă umbletul,

privirile ni se tulbură,

oasele încep să doară și

să sune dezacordat, în

vântul înserării.

Nu mai visăm călătorii prin țări exotice!

Ne luăm bilete la băi de nămol,

să obișnuim pământul care suntem,

cu pământ.

Mai cumpărăm doi metri și,

iar construim:

cavouri, frumoase și cruci din marmură,

garduri din piatră șlefuită (unde să fugi?),

construim,

un loc pentru totdeauna,

în care,

un alt constructor în petece, să așeze, frumos,

visele și speranțele, renunțările și amăgirile,

bucuriile și tristețea, spectacolul, întreg,

de ciment și cărămizi!

De ce, Doamne,

când eu am vrut numai atât:

să-mi ajungă iarba, să

respir?

 

***

Anii aceștia

nu sunt ai mei!

Am luat împrumut

greu

cu dobândă pe

„toată viața și toată moartea”

am amanetat oasele, părul și dinții, și

ochii mei, ruginiți de-atâta privit

în lungul luminii,

am fluierat depărtările,

am învățat să aștept când

inima mea face implozie,

am sperat...

anii aceștia

aleargă

sfârtecați

spre mijlocul furtunii și

strigă:

„vrem credite fără dobânzi!”

undeva

în necuprins

urlă un câine

 

Țipăt

 

Am inima mea într-o pasăre

și pasărea țipă:

„nu vreau să zbor!”

doare când mă apropii de toamnă,

când întind aripa în necunoscut

doare

mi se încheagă sângele

în urma celei ce-am fost

și plutesc ca o ceață

peste mirificul asfințit al

copacilor

 

***

Ziua aceasta

încă un zeu închis

în cel de pe urmă

trandafir

 

***

Doamne, cum știi Tu să-mi dai,

colțul meu, frumos, de Rai

și, Cuvântul, peste toate,

sarea lumii, în bucate,

o lumină, din lumină,

să mai prind o rădăcină

Într-o literă, amară și,

un bulgăre de țară.

 

Stare

 

Înapoiază-mi clipa de atunci,

pe când băteam, neosteniți, hotarul

și-aprinde, sus, în ceruri, felinarul

suavelor iubiri cu plete lungi.

Înapoiază-mi ploile de vară,

cu-alaiul lor, de fulgere dilii,

redă-mi, de poți, un zbor de ciocârlii

și-un snop de maci, în lanul de secară.

Promit să-ți dau toți anii care vin,

în schimbul primăverilor durute

și, de-mi restitui iernile trecute,

m-aștern în umbra ultimului crin.

Știi, tinerețea noastră-i prea puțină

și-o risipim ușor, ca pe-o cenușă

strivindu-i chipul, candid, de păpușă

și ne-ngrijindu-i nicio rădăcină!

 

***

De unde vii tu,

lumina e ca un plâns

într-un amurg de vară.

Timid,

clipa se răsfrânge

peste umărul

unei

alte

duminici

 

Gând de seară

Frunzele vin,

frunzele pleacă,

iei și aduni

zile de vineri,

zile de luni,

între ele,

printre zăbrele,

de toate cele.

Frunzele pleacă,

frunzele vin,

ție-ți rămâne

tot mai puțin.

 

***

Într-o zi specială

desfaci, buchet, lacrima copacului.

Sângele tău

arde

ca un suspin pe o suprafață

înghețată.

Nu știi ce să analizezi:

lumea, asta, golită de orice sentiment,

cerul, cu orele înlănțuite de fulgere,

ploile, grele de metale,

nu știi...

ești un infinit, mărunt,

într-un Infinit.

Câteodată,

îți sunt de ajuns momentele tale, de fericire,

de liniște străvezie, de...

alteori,

prin acești pereți fragili, durerea intră și,

se învelește cu sufletul tău,

din podul palmei,

până la

inimă.

 

Temeri

 

Îmi e mai teamă de mine

cea care sunt

decât de tine

cel care ești

mi-e teamă de șoselele acelea

hidoase

cu găuri săpate adânc

ca niște carii netratate

pe care le traversăm

într-o echilibristică

precară

de tărâmul necunoscut

unde merg să moară

elefanții

cu demnitatea la pas

până la capăt

uneori

îmi e teamă de lucruri

prea firești

dar cel mai mult

mă tem că

mâine

n-ai să mai știi

cine sunt

unde și cum

mă găsești

 

Mihaela Marilena CHIȚAC

 

Fluture hoinar

 

mulți fluturi încap

în spațiile libere din cap

o patimă le frânge aripile casante

ținute de nervurile-pliante

creierul le citește pe rând drepturile

scrise și-nscrise pe file zdrențuite

de presate plante

unul dintre fluturi a evadat

s-a rătăcit, spre inimă a deviat

fluturele hoinar zburdă cât poate

în aerul meu rarefiat

se zvârcolește ca un pește pe uscat

un fluture împătimit de zbor

răvășit de curentul sălbatic interior

a căzut ca un înger răzvrătit

mi s-a împlântat în inimă – tăiș

de învelișul ei cleios s-a prins pieziș

s-a-mpotmolit în sângele vâscos

zbor compromis, zvâcnet nervos

 

Cuib de pernă

 

noaptea se-ntinde palidă și ternă

în întuneric se afundă

păru-și îngroapă într-un cuib de pernă

urechea tace și ascultă

liniștea ticăindă care stă pe ouă

gata să se spargă în două

bătând din aripi la primul tic-tac

o pasăre nouă țâșnește din cap

curg zdrențe din fâșiile de pene

smulse de-un oftat

ca dintr-un palton

căptușit cu vatelină

astăzi demodat

în cuib cald și bine

parametrii de conservare

testează respirația

mențin inspirația

la cote volatile

 

Bang Boom

 

mă voi ascunde într-un nor

care să-mi modeleze aparența 

de ectoplasmă aburoasă

să-mi prelucreze consistența

să provoace în lanț

o reacție nervoasă 

în rețeaua electrică

iar glasul meu inaudibil 

să se amplifice prin tunet 

să își propage undele sonor 

țintind bang-boom!

o ultimă săgeată

să scapăr flash-uri în cascadă

să iscodesc, să bântui casa

pe care-am părăsit-o-n grabă

gata de ploaie, de bătaie 

să caut cu privirea prin sertare

lucrurile mele lăsate în dezordine

să văd dacă le-ai pus în ordine

la locul lor în dressing-ul din dormitor

să îți zăresc măcar preț de un fulger

chipul dorit dormind indoor (în dor)...

 

Neliniștea

 

rău zgârie Ne-li-neliniștea zimțată

cu unghii ascuțite de vampir

pe degete sucite, răsucite 

inele, platoșe de piele

din liniște neliniștea se naște

neliniștea crescândă expandează 

în doze graduale se consumă

abrupt se umflă ca o spumă

din acalmie dă în clocot și stârnește

aplauze frenetice prizează

neliniștea la maximum mixează 

la invizibile platane 

DJ în vervă jubilează

alege soluția de rezervă

pare un avion căzut în vrie

când face scratch pe discul de vinil

corpul subtil o rană vie

neliniștea se zbate-n difuzoare 

vibrează-n instalații în neștire

se instalează panica, se naște-o știre 

scrâșnet de roți încinse, melodia șuie

locomotiva dusă de un șuier... 

 

Ostatici

 

norii ăștia statici 

nu mă bagă-n seamă

stau culcați pe-o parte

dorm un somn extatic

îi ține ostatici

țesătura stranie

dintr-o pelerină

ce nu se destramă...

 

lipsiți de voință

nu-și pot lua avânt 

sunt cartofi obezi

bulgări de osânză

niște bauls de séouf

bulete cu brânză

umplu canapele

și adorm pe ele

 

Clipa

 

azi am ținut clipa captivă 

să-mi umple timpul dilatat 

n-a protestat că-s posesivă

dogoarea când s-a propagat

forțând pereții de siliciu...

sticla s-a împotrivit ușor

supliciu în clepsidră, viciu...

clipa a traversat în zbor 

cămara mea, luând după ea 

tot ce-mi păruse un deliciu

dar clipa asta căzu grea...

 

Invitație

 

strada s-a prefăcut în iaz

lasă-ți deoparte umbrela

și pelerina ta de ploaie...

intră să te adăpostești 

haide, curaj!

poarta-i întredeschisă 

o invitație în surdină

cu acompaniament 

discret de jazz... 

deschide ușa larg 

și treci de prag

acomodează-te 

cu atmosfera fină

intră în galeria mea 

unde te poți refugia

ostenit de căutare

în contemplare 

ploaia s-a oprit deja

de azi faci parte

din colecția mea aparte



Iluzia zilei bune

 

Uzume, iluzie a zilei bune, aerată

tentantă ca o spumă de căpșune,

revarsă-ți prea-plinul prin fanta bufantă

ivindu-te din genune la a mea rugăciune!

suavă, parfumată, în nuanță fructată 

tu, zeița zorilor, fă-mi ziua fermecată

ca eu – mulțumită, aluzivă și jună

să fiu apărată de furie și furtună

să trăiesc iluzia că primesc deîndată

dispoziția scontată 

dincolo de timp, răstimp, anotimp

dăruiește-mi, Uzume, ziua mea preferată

la care să port asortată cunună

din zori până în seară

să îmi cânți în strună 

cerească femeie, Uzume

 

Un înger străveziu

 

un înger străveziu s-a primenit

în albia cerului ca după boală

penajul peste câmp s-a risipit

cernut lejer peste cernita smoală

atingere de fulg neprihănit

câmpie albă, nesfârșită coală

un înger fără pene, zgribulit

căzuse din genuni ca o urzeală

prin gene negre l-am întrezărit

se cuibărise, cred, la mine-n poală

un înger pe genunchi mi-a adormit

plutea-n eter o veșnicie goală

Duhul zborului

 

duhul zborului

mă privea cătrănit

cu colțul aripii

în jos

iar aerul murea

nedesfăcut

strâns între pene

de prisos

 

fumul ca duhul

pleacă și revine

rămâne 

crusta foii arse 

de tabac

în sanctuar ocult

obiect de cult

mumificat

Trup

 

umăr de deal despădurit

ivit dintre mesteceni gemeni

pulpă de fruct acoperit

de pielițe solzoase, ferme

trup de cleștar descoperit

de ochii atmosferei terne

în vas cu stele smălțuit

colț de abis sucite lemne 

capăt lucios de os strunjit

 

Orbitor

 

septentrionale serpentine

săpate-n munte

culmi divine

în zbor de pasăre sinuos

cu ochi opalescent seros

scrutez din înălțimi

de sus în jos

lucruri mărunte

infantile

straniu mărite

prin lentile

călătorind către niciunde

lunecător spre mii de puncte 

albul zăpezii orbitor

razant perete de lumină

ferestrele deschise dor

țintesc o pradă ebenină

de la-nălțime-n salt amețitor

pe aripi de condor cobor

 

Alexandru-Eusebiu Ciobanu (debut poetic)

 

***

Fericirea mea e un câine turbat,

aseară mi-a umblat prin gânduri 

și acolo a rămas până dimineață,

până-n dimineața zilei de Paști.

Nici astăzi nu mă lasă,

pentru că mă iubește întâia oară după Hristos.

Câine, rupi bucăți din sinapsele mele 

îmi exciți hipotalamusul și mă îndrumi spre poftele pământului,

atât de fraged și verde

(„verde crud, verde crud”).

E tot ce ne lasă inima goala și ochii împușcați.

 

***

Fiecare ființă îmi spune despre tine 

și nu mă minte când lacrimile tale 

costă cât fărâmiturile pâinii mele, 

cât mușchii mei lucrați un an la sală. 

Bucuria se îndoapă în existența ochilor, 

acei ochi ca niște covrigi necopți pe interior, 

năvălesc în micile noastre creiere de hârtie 

și ne întrebă și azi:

„oare nu e târziu pentru mâine?”

 

Aer

 

Nimic nu are aer,

totul e o trudă contra lui Isus,

contra crucificaților care așteaptă aer.

nu le mai rămâne decât un strigăt,

aer, aer pentru o viață întreagă

în care urci și cobori,

cobori și urci geocentric.

Mihail, ochii tăi negri nu au loc să cuprindă lumea,

ci doar să cucerească privirile celor ce cad în

mâine,

mâinile care mai ieri se rătăceau

în greșelile lui Pilat;

asemenea unui resuscitat ce caută și astăzi o gură din aerul lui Isus

și nu-i găsește decât sarcofagul gol

în care o lume caută umiliți în amonte.

 

Poem la miez noapte

 

Doamne, nu-i vina mea

că te-ai născut din mâinile ucigașului Nero.

eu sunt mic, iar ca să fiu mare

îmi trebuie barba ta;

și totuși sunt acel ceva care te rupe de realitate,

te aruncă într-un vid.

Între noi prostii și Iuda nu e niciun drum de ales.

Drumul celor sinucigași pătrund în purgatoarele tunuri,

pătrund în sufletul nevinovat al Siberiei.

Doamne, nu e vina mea că te-am părăsit azi noapte,

până dimineața mă sugrumau păsările tale de metal;

(„nu ai să le ceri nimic celor ce mor?”)

 

Și nu uita că sunt mai frumos decât tine,

și decât derbedeii ăia care te înconjoară din înaltul Succubus.

 

Florina Sanda COJOCARU

 

De cealaltă parte a glasului

 

cineva îmi grăbește plecările 

nici îngerii nu mai sunt ce au fost 

gândesc

în timp ce îmi apropii dimineața de umerii 

de aramă.

 

desenez aripi pe asfalt

niciun zbor

doar frângeri.

 

*

dincolo de glas am zidit toamnele 

una câte una 

fără de speranțe

apoi au venit ploile 

ca o plângere de cuvinte.

 

*

cu un singur răsărit 

te-am adus înapoi 

în verile mele 

și m-am rugat să mă pictezi 

de verde.

 

*

de cealaltă parte a glasului

au rămas doar ușile pe care

nu ai îndrăznit să le deschizi

 

și doare uneori

ca o întindere de uscat

fără nicio mare.

 

*

mi-am adunat un munte de pietre

în drumul spre uitare 

am oblojit rănile cerului în ochii copilului 

din mine 

am rostogolit cuvintele abrupte 

spre nicăieri 

apoi, am lăsat înserarea 

să mă tacă. 

 

tu erai de partea cealaltă a 

glasului 

mereu de cealaltă parte.

 

*

patru metri pătrați de ferestre 

să văd cerul, mi-am spus 

să îl pot cuprinde între omoplații înserării 

până ce doare orice urmă de lumină 

 

patru metri pătrați de ferestre 

prin care să intre, încolonate, tăcerile lumii 

și spaimele sângerând uneori 

 

de aici, e mai aproape moartea 

ai putea spune 

sau poate că viața 

de ce nu?

 

patru metri pătrați de ferestre 

și doar glasuri ce se îndepărtează

 

îmbrățișează-mă 

să nu uit niciodată 

 

nu am voie! 

 

*

vocile se pierd în noapte 

 

până și ecoul a murit 

strivit de pietrele gândului 

 

rămâi să adulmeci umbrele ultimei ore 

de toamnă 

 

alta nu va mai fi, alta nu va mai fi 

repeți obsedant și obositor 

bolnav de cădere 

 

e un chin să tragi obloanele ivărului peste iluzii 

vor veni zăpezile, îmi șoptești speriat 

apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic 

te retragi de cealaltă parte a glasului. 

 

*

 

îmi vorbește mereu despre o femeie 

e aceeași în visele sale 

o umbră a unei mulțimi 

vine 

îi ordonează duminicile după cântec 

aruncă zilele sălcii într-un ungher întunecat 

împrospătează culorile memoriei 

apoi dispare 

 

de două nopți nu a mai venit 

îmi spune 

mă simt ca un orfan 

 

închid ochii și tac 

îmi apropii pădurea de coaste 

 

sunt aici, i-aș spune 

doar că 

de cealaltă parte a glasului. 

 

*

pe strada mea dau în toamnă 

tristețile 

 

ore gălbui pocnesc în moalele cerului 

ca niște sâmburi prea copți 

căci, adevărat îți spun: 

n-am fost niciodată atât de aproape 

de albastru 

cum 

n-ai fost niciodată 

atât de departe 

de mine. 

 

*

doar uneori mai ies din carapace 

 

strigătul meu e un rânjet în lună plină 

 

lumea își schimbă guvernele 

lumea își păstrează săracii 

 

dumnezeu moare în noi 

 

ce departe sunt cuvintele! 

 

*

moartea e urâtă, mi-am spus

atunci când mi-am îmbrățișat tatăl pentru ultima oară 

are ceva din duhoarea vremurilor 

și a dimineților balcâze

 

mi-am dorit să fiu mică iar și iar

să pot cuprinde cerul cu palmele 

să cred că lacrimile pot fi diamantele înserării 

și atât 

să aud cântecul începuturilor 

într-o explozie de lumină 

și să cred că durerea nu e mai mare

ca cea pe care o simți atunci

când iei înainte pietrele

de pe drum 

că nu poate să te roadă 

înlăuntrul ființei tale 

să te doară tot 

și să nu știi de unde începe 

și unde se termină 

 

iluzii, iluzii, iluzii

strigi și nimeni nu te aude 

o viață cât o iluzie 

mai spun

apoi

mă retrag spășită 

de cealaltă parte a glasului.

 

*

gândesc la un apus al cuvintelor

violoncelul îți va aduce aminte de mine

sau poate că nu

 

te voi lua de mână 

și pietrele nu vor săpa răni în carnea noastră 

zilele vor avea gust amărui

de cafea neîndulcită

iar dinții ni s-or strepezi

în apele sălcii ale uitării 

 

te voi lua de mână 

și îți voi vorbi despre toamnă 

iar tu

mă vei privi ca și cum 

nu ai auzit niciodată pomenit 

numele meu.

 

*

ziarele vorbesc despre o posibilă recesiune 

mai mult haloperidol pentru creduli, spui

apoi îți îmbraci toamna târzie 

și pleci în căutarea apusului perfect 

 

celelalte 

sunt nimicuri.

 

 

Eleodor DINU

 

*

cântă mărăcini pe creștetul ignoranței

ce duce spre nicăieri

coșul acesta plin cu ouă de aprecieri colibri

îi dau fără număr

gălbenușuri de indiferență clocită 

într-un cuib

pribeag pe creste zăbrelite cu râpe 

neîncăpătoare pentru mulțumiri

 

*

este riscant să te lași zmeu înălțat 

pe cerul opacelor semne de admirație

cele cu marginile afumate

de simțuri specifice inculturii 

adoră lăcomia râșnițelor de prăbușiri perpelite

pe jar de iluzii

 

*

călare pe goluri catapultate 

de reculul dialogului dintre trup 

și nemurire

sufletul meu visează să intre

în templul îndumnezeirii

dorința de a nu rămâne prizonier

căderii în deșertăciune

încărunțește pândind 

dezintegrarea căilor somnambulești

în altfel de răscruci decât

cele rănite de clipele introspective 

când oului cunoașterii 

îi cresc aripi de zădărnicie

 

*

grea cruce cu ghimpi de măceș înflorit

au de dus pe umerii 

cum niște suave aripi de fluturi

cuvintele care se mărită 

cu gânduri născute de zodia Poezie

 

*

migrația s-a golit de berzele timpurii

ultima binecuvântată să stea într-un picior

pe turla bisericii

va face ouă fecundate cu echilibrul solar

finalmente devenit gheară înfiptă

în pre-existența iubirii

față de glia pe care cerul i-a încredințat-o zestre 

 

*

destinul meu

ramură cu muguri de timp din care roiesc 

iluzii orb dirijate de amăgirea

că magnetismul din busola supraviețuirii

le va fi combustibil de-ajuns

pentru zborul atras de nordul divin

 

*

policromia luminii 

pictează amintiri despre un mâine

când soarelui și lunii le va fi lehamite

să se mai joace de-a eclipsa

pe cerul orb-văzător al netimpului meu

curcubeul 

taie unghiile unui nor

 

*

cu oasele pescarilor de noduri ontice

ghiorțăind în apele efemerității

trambulină

poemele mele sar peste orizonturi

pe care mai bine decât veșnicia

nu poate să le domesticească nimeni

 

*

eu locuiesc în cocoașa unui trecut 

umbrit de izvoare 

binecuvântate să toarne în cupele timpului

apă vie

ferestre îi sunt 

nodurile făcute de malurile vieții 

la susure blagoslovind patosul 

cu care jiul își exorcizează

curgerea pe rugul neîngenuncherii

 

*

seara mă încolțesc furioase crize 

de soluții cărora le-aș arunca oscioarele

tuturor deznădejdilor consumate în timpul zilei

numai să nu mă mai latre din televizor

profit de apetitul acestor jivine

pentru cadavrele de iluzii pe care se-ncaieră

în proxima pauză de publicitate

și plec la plimbare prin pădurile din cer

cu sentimentul cu nu sunt decât un pictor veleitar

îmi deschid cutia cu acuarele de vise

și caut cel mai ascuțit colț de lumină stelară

în care să-mi înțep privirile

sângele curs din inimile acestor păsări hrănite

cu grăunțe de absolut metamorfic

se infiltrează-n răbdarea timpului extraterestru

cât policromia somnambulului din mine

pictează vedenii

 

Geo GALETARU

 

Un alt pământ o altă lumină

 

Trec prin camere cu țigara în mână

mă-ntreb când o să plouă

când o să ningă

dar asta nu mai are importanță

scrisorile zboară pe lângă tâmpla mea

asemenea unor gloanțe cu termenul expirat

poate aș vrea să vină o pasăre mică

să-mi ciugulească din palmă

dar nu

aici nu se întâmplă nimic

aici nu sunt păsări

nici păpădii

nici iepuri cu urechile ciulite

resemnarea e o lecție bună

simt nevoia să dau limbile ceasului înapoi

să îndes perna în capul îngerului din colț

dincolo de gustul blasfemiei

se rotește parcă o sărbătoare tăcută

cineva ne acoperă cu o liniște albastră

ne întoarcem în gările din care am plecat

batiste incolore

silabe ca niște pâini aruncate în vânt

cine să mai alerge

după cărăbușul de ieri

cine să inventeze pentru noi

un alt pământ

o altă lumină

Ceai cald pentru toată lumea

 

Citesc sylvia plath

mă gândesc la o cărămidă pe un mal albastru

zgomote care mă încurajează

pielea memoriei și ultima conotație

toate sunt aici

desenez cu creta o respirație pe un gard

libertatea e o simplă senzație în odăile goale

ne ocupăm cu ceva și iarăși înțelegem

un topor sub gheață o carte în climele meschine

ei își dau mâna și plâng

dincolo se agață de aceleași deviații

realitatea ca un copil înecat

un punct resemnat până la febră

citesc sylvia plath

nimeni nu știe cui vom da socoteală

voci tinere aer suficient

ceai cald pentru toată lumea

 

Până la epuizare

 

Să fugi

să crești la tusea seacă a celor care știu totul

ce fericire 

străzile sunt povești acre la lumina opaițului

te vei duce să vezi râul

foamea din gât și peștii fără viitor

nu există decât insecte și pământul de sub unghii

vecini zburând prin labirinturi de aur

atât e de-ajuns

apleacă-te și culege stigmatul acestei zile foșnitoare

fără limite vei ratifica dreptul la uzurpare

ce fericire

casele ca niște hieroglife ale timpului tânăr

aici ai găsit o cheie și ai luat-o cu tine

da

micile aproximări ale chimiei tale sofisticate

memoria ca un bici într-un parc inutil

ascunde-te

vei simți durerea care te apără

până la epuizare

 

Cum vom mai ști

 

Ca și când ai fi spus

vreau să plec

dar unde e puterea întoarcerii

în lucruri

în surâsuri

în apele fără somn

cândva ai trecut pe o punte

și ai văzut cum cad fluturi în jur

și cineva povestea în neștire

cu fața la geamul acela din noapte

silabe în mătasea lentă a timpului

pașii tăi în zăpada care abia începea

abia își etala absența în acea mireasmă subțire

a după-amiezii de iarnă

iată

vei spune

când vom fi pe un mal și vom ridica mâinile

spre adevărul acela

înroșit de atâtea nemișcări deodată

cum vom mai ști

apa

cuvântul

cenușa

 

Schimbare de perspectivă

 

Respectele mele

voiam să vorbesc despre alte adevăruri

avem întrebări

în canale și-n fundul gâtului

nemurirea și saltul în gol

când rănile se-ascund într-o nucă fierbinte

suntem fericiți

în duminica furnicilor care cad pe gânduri

după ora sensibilă a zăpezilor reciproce

respectele mele

pălăria și degetul strivit de tren

și soneria anunțând definiții și culori

acolo trăim la marginea zborului

în hainele unei silabe prospere

așa se întâmplă

când nimeni nu alunecă pe coaja evenimentului

fratele meu

sora mea

legea morală ca un câine de pază

pentru intrușii angajați în dispute

respectele mele

un viitor oarecare ne va îmblânzi plămânii

suntem copiii cu baloane interzise în mâini

efectul ca un bumerang e vizibil

doar în inimile decorative

mai târziu vom descoperi

axiomele care ne amputează foamea

finalul funcționează în spațiu ca un sindrom colectiv

suntem fericiți

un scenariu altoit pe aceeași ignoranță

care palpează lumile din interior

cineva vine pe furiș

și schimbă din mers perspectiva

 

Știu că sunt prea obosit

 

Știu că sunt prea obosit

ca să-mi mai pun asemenea întrebări

condiția socială nu mă interesează

numismatica e o artă care mă depășește

din ce în ce mai multe lucruri

mă lasă rece

oare în singurătatea mea

încap și aceste gesturi convulsive

ale celor care mor pe un țărm străin

nimeni nu-și aude vocea

în acest gol pe care-l experimentăm cu toții

în culmea extazului

cu floarea nebuniei la butonieră

o ușă deschisă încetează de a mai fi o soluție

de ce

de ce

rămânem mereu în anticamera manipulării

cu pălăria trasă pe ochi

cu ochii închiși peste imaginea unei livezi în derivă

e bine că urșii cutreieră încă șoselele lumii

că păsările duc peste tot

alfabetul acesta pe care-l repetăm în fiecare zi

o plantă gigantică va crește în plină iarnă

spărgând tavanul trecând prin palmele fiilor noștri

memoria și prosperitatea merg mână în mână

vom detesta în continuare ipocrizia și sertarele goale

aceste piei de șarpe abandonate în urmă

aluviuni impure în contextul oxidant al destructurării

Știu că sunt prea obosit

ca să mai număr în gând globulele albe rănile tale impare

aceeași condiție socială ca o plapumă vulnerabilă

sub care dinții noștri clănțăne ca niște baionete ruginite

lăcuste și iepuri în avanposturile unei dimineți fără trecut

în saltul acela lung

interminabil

spre nicăieri

Frumusețea ca un pact altruist

 

Am crezut că liniștea e o flacără intermitentă

până la proba contrarie

în alte împrejurări o casă și un rotocol de fum

deasupra

oriunde

să vedem luna plină și un cuțit în așteptare

cuvintele în îndepărtarea lor transmisibilă

când rămâne doar o întrebare

o întrebare a epidermei care nu ascultă nu ignoră

supozițiile și faptele de dincolo

într-o măsură suportabilă ca o arsură în iarnă

când cel care vine aduce o alinare precoce

sau un statut nou pentru ingredientele consumabile

cineva e înăuntru și știe

și soluția aceasta e un avantaj al celor singuri

și fericiți

să-ți închipui că durerea e un pact altruist

cu posibilități nelimitate

ceva

așa ca bobul de grâu

ca respirația peștilor sub apă

 

Viața pe un vârf de ac

 

Și vine ecoul unei realități care nu te mai atinge

ești singur pe scara nevăzută a faptului divers

un ambalaj de hârtie uitat pe un mal străin

cineva rostește sentințe

cineva întoarce acele ceasului înapoi

în locuri întunecate și pline de promisiuni

inima trece strada ca un gândac imprudent

lași scrumiera să cadă pe cimentul ospitalier

norul acesta are numele țigării fumate pe jumătate

n-are importanță

astăzi înveți să numeri să lovești cuvintele în moalele capului

cu nepăsarea celui ce nu mai are nimic de pierdut

nimic de câștigat

cerneala se usucă pe rănile de ieri

ne întâlnim în preajma gropii cu scarabei

în preajma acelei patologii abstracte

în care ne bălăcim cu vigoarea unor animale imprevizibile

mâinile noastre descresc între pereți și poeme proaste

creierul funcționează până la capăt

emite semnale de bună credință

viața pe un vârf de ac

și ce mai urmează

perfecțiunea la momentul potrivit

ca o improvizație pe timp de iarnă

 

Încă nu

 

Cândva

râul acesta

și aura care-l înconjoară

ca o pânză de păianjen

chipul celui care pleacă

și

câmpiile nesfârșite

vocile unui pământ nevăzut

acolo

în adânc

flacăra și cifrul zborului

gândul și memoria

evadarea și ficțiunea

da

ficțiunea

să lași în urmă grăuntele fierbinte al disperării

onomatopeea tristă a spicelor inefabile

sfidând pliul convulsiv al realității

tu rămâi

tu rămâi

nimeni nu recunoaște lașitatea retragerii

elanul aspru al banchizelor fără trecut

fără orizont

aceeași singurătate recognoscibilă în gestul cu care treci strada

în alinierea blândă a norilor sub un azimut întunecat

continuitate și discontinuitate

când diminețile au adevărul lor

și tu deschizi o ușă

și crezi că ai ajuns

dar încă nu

 

Ziceți ce vreți

 

Ziceți ce vreți

e un pământ acolo în cer

pe care stau îngerii și visează

fructe și cuvinte și arome de piper

mama îmi spunea că nimic nu doare

când te înalți în vârful picioarelor

și atingi cu mâna crengile rănite de frig

e iarnă și câmpia se-ascunde sub pleoape

un somn greu de apă într-o duminică vulnerabilă

Ziceți ce vreți

livezile se rotesc din nou după soare

un mecanism implacabil ne-apropie de nori

ajunge să ieșim la ferestre și vom vedea

o sărbătoare în scaunul cu rotile


Gabriel GHERBĂLUȚĂ

 

să nu ucizi pasărea cu ouă de aur

 

murim și nu știm de ce

plecăm nedumeriți și triști

lăsând în urmă

un semn de întrebare

cine suntem noi?

cobai pentru alții

donatori de sentimente

risipite în van

păsări care fac ouă de aur?

 

murim și nimeni

nu ne-a învățat

să trăim

 

știi?

 

ar trebui să adun într-o poezie

necazurile neîmplinirile

eșecurile și durerile

apoi să o șterg

astfel 

totul ar dispărea

ca la o spălare de creier

 

ar trebui



al nopții neterminate

 

mi-a bătut cu verde-n geam

roșul greu de la cireșe

vrei să am ce nu mai am

păr albit ascuns sub meșe

 

trece vânt grăbit pe dungă

șuierat prin dinți de parcă

s-ar împiedica s-ajungă

un sfânt Petru într-o barcă

 

mi-a căzut azi-noapte-n vis

steaua călăuzitoare

singur iar acuma mi-s

far stingher la cap de mare

 

mi-a bătut cu verde-n geam

noaptea ca să nu te am

 

vino să-ți ghicesc!

 

să te culcușești

în cupa unui mac

la capăt de cireșar

și să doooormi până

iarna târziu!

 

să te cuibărești

în cochilia unui melc

ca în pântecul mamei

și să visezi că ești copil

 

să te întinzi

la capătul

lui oriunde

și să-ți dai seama 

că nu ești

nimic

 

Vară

 

cuvintele îmi miros 

a vară

s-au dezbrăcat de silabe

pe marginea poeziei

și s-au aruncat

în valurile ei

copii înnebuniți de 

răcoarea ei

 

e vară 

și am început

să-mi trimit la plajă și gândurile

 

oameni obișnuiți

 

să se îmbrace în cuvinte

să iasă apoi așa

pe stradă

ca la o mare sărbătoare

și să se dezbrace 

de hainele cuvintelor

leeent

cât mai lent

ca niște streaperi

 

oameni obișnuiți

într-o lume nebună

construind un turn babel

al cuvintelor uitate

 

revenirea la doi

 

marea problemă a lui unu

este singurătatea

degeaba îl trage de mânecă

doi

unu se încăpățânează

să nu-și însoțească umbra

 

născut mut

desenează doar întrebări

pe autostrada cuvântului

la care nu va răspunde niciodată

 

e vară acum

și se simte îndrăgostit 

de singurătatea lui

 

fredonează în gând 

„je t,aime, moi non plus”

 

povestea bătrânului prinț

 

în cochilia scoicii aduse de la mare

acolo își găsise adăpost

(micul prinț crescuse mare

și părăsise colțul de lună

de unde privea 

ca printr-un ochi întors

pământul)

era singur

până și singurătatea îl părăsise

pentru că nici ei

nu îi plac oamenii triști 

nici bătrânii

 

în cochilia scoicii aduse de la mare

bătrânul prinț stătea 

în poziția liliacului

spânzurat de literele

singurului cuvânt 

pe care și-l amintea

 

era începutul toamnei

și urma să se nască iar

 

vară indiană

 

știe că va mai trăi

deghizată într-un anotimp

cald, indian

dar fără culorile războiului

pe fața caldă 

a soarelui

 

știe că va rămâne acolo

până ce o vor goni ploile

și cețurile 

și brumele însingurării

 

e o vară / toamnă acum

el își numără silabele

în care a adunat singurătatea

și scrie pe geamul aburit

de ploaia caldă –

doareee!

 

 

al risipitorului

 

am uitat secunda pe cadran de ceas

timpul mă aleargă spre capăt de drum

viața – o clepsidră, atât ne-a rămas

ziua se preface într-un nor de fum

 

taica chronos arde zâmbetul sub mască

un lung șir de viruși într-un șir de vieți

adormit în iarbă un arhanghel cască

desenând în țărnă un stol de ereți

 

risipesc lumina peste cenușiu

amețit de dorul soarelui de mâine

nu-mi pasă de moarte, eu încă sunt viu

cu trei pești în mână și bucăți de pâine

 

risipesc cuvântul fac din el un crez

înger de-ntuneric astăzi în poez

 

Mihaela Maria GRECU

 

d o i

 

nu există singurătate

doar secvențe de netimp

în care liniștea

întreruptă

nu-și aude inima dincolo de durere

nu există singurătate

cum nu există moarte

doar secvențe de timp

în care lumina

capătă o altă formă de îmbrățișare

niciodată

despărțindu-te de tine,

Dumnezeu!

 

 

tranșee

 

luptăm cu măștile pe față

în catedrale, școli, primării,

cu un dușman

posibil, invizibil, periculos

ne târâm prin tranșeele gândurilor demonice

eroi de carton

ne înmuiem în soluții dezinfectante și salvatoare

de moarte de moarte de moarte

nu îngenunchem în lacrimă cu toate rănile

tămăduindu-ne

de nevedere, nepăsare și comoditate,

luptăm

cu burțile pline în fotolii

aliați cu știrile mascate din televizoare,

pasionați, alarmați, exterminați

de cifrele umflate cu vântul ce va bate curând prin buzunare

de frică de frică de frică

lovim cu pumnul în masa goala, cu o inimă goală, cu o privire tot mai goală

de lumina ce-ar trebui să ardă în fiecare casă

unde dragostea e icoana ce ne apără de noi.

 

blanc

 

semințele de lapte din lacrima mamei

încolțesc în lutul învârtoșat

stejari

hrăniți cu apă, umbră și rugăciune

în timpuri

când nemișcarea e cea mai puternică armă

împotriva

rădăcinilor ajunse în locuri mâloase, gândurilor uscate și triste, șerpăriilor,

și zâmbetul

din spatele unei măști

e o vară

destrămată în zboruri de rândunele

înghițite de pisica de gardă

în timpuri

când liniștea atotcuprinzătoare a cerului

traversează

lumea cu un ochi înfipt în piatra din capătul unghiului.

 

viața

 

în cartea întâi

oamenii nasc oameni,

se hrănesc cu mere roșii, dulci și zemoase,

cântă, dansează, muncesc

până ce duminica îmbracă haina altor zile din calendar,

își cultivă inteligența, frumusețea, cunoștințele

despre anatomie, filosofie și gastronomie

iubind

oglinda sau dinlăuntrul oglinzii,

fac planuri

de cumpărături de nuntă de week-end

luptându-se

cu boala, frigul și înfometarea, cu funcțiile, prada și orgoliile,

călătoresc

din guvern în guvern, de acasă la serviciu, de la serviciu la kaufland

murind literă după literă

în cartea a doua

oamenii descoperă Cuvântul

înviați din cenușa desfătării

simt

sângele

ochilor, mâinilor, buzelor,

tot mai luminos

întregindu-se cu alte mădulare

în făpturi apropiate

de ape de frunze de aer

învață

din felul cum lacrimile uscă toate rănile

roșii, dulci și zemoase,

că dragostea suferă, crede, nădăjduiește și rabdă,

la fel cum sufletul

oglindit într-un înger

unde chipurile sunt umbră și abur și nimic

trăiește după fiecare punct

viața.

 

r o t a ț i e

 

soarele

apune

sub drapelul toamnei

dezlânat, înfrigurat și stingher

motanul

toarce cântecul favorit

în care păsări plecate

spre alte tablouri

lasă sunetul aripilor înmugurite

pe cer

soarele apune

încercuind cu numărul

felinarelor, străzilor, oamenilor,

lumea lumea lumea

încercată

de luptele câștigate în(tre) sufletele

a căror dragoste

înalță cea mai puternică redută

împotriva

frigului, virușilor, însingurării,

rotindu-ne cu palmele împreunate

spre altarul de la răsărit.

 

intro

 

taina se dezvăluie doar celui dornic să știe ce se aude

înlăuntru

odihnind simțurile în cifra 7

de prea multă ascultare

a mâhnirii, bolii și întunecimii,

taina taina taina

se arată doar celui încrezător în

nevăzut, neauzit, neatins,

lăuntrul

luminându-l

ne dăruiește

cel mai frumos chip după asemănarea Sa,

sufletul,

pasărea trupului.

 

răsărit

 

în vremuri de molimă

ne retragem

într-o călimară de lacrimă

curgem

cuvinte

nerostite de la naștere

cărări de psalmi

până la sfinți

și dincolo de îngeri

pânza strălucitoare

străpunsă până la sânge

sfințește aripi.

 

năvod

 

lasă-mă să respir

sub masca albastră

să uit cuvintele nespuse între două săruturi

cu gândurile scoase din priză să-mi ascult plămânii curgând

cărare de lacrimi și flori până la luceafăr

unde Dumnezeu e trist

și cioplește o lume pentru oamenii născuți

din frunză de lemn de toacă

lasă-mă să cânt

sub masca albastră

să mă rostogolesc cu luna din pânza înnorată de pescăruși

unde Dumnezeu e trist

și cioplește o lume pentru oamenii născuți

din ochi de năvod de lumină

lasă-mă să fluier

sub masca albastră a sunetului pădurii

să alerg cu tălpile arse

din frică de moarte de trecut

prin iarba grasă de greieri

până la lumea

unde Dumnezeu e fericit și respiră în oameni.

 

înserare

 

eroi

curajoși, jertfelnici și buni

priviți din veșnicie

cum murim lumina din noi

la fiecare răscruce

a sufletului

înstrăinat de Hristos,

printre veacuri, rafale de gloanțe și salve de tun

ascultați

suspinul lacătelor ce se pun

ogoarelor, bisericilor, îmbrățișărilor,

de salvatori ai iubirii

născuți dintr-o inimă

vândută pe trei monede de scrum

eroi eroi eroi

hrăniți cu durere la fiecare strigare

a crucii, grâului și a râului,

ieșiți din mormintele de lumină

ca noi să intrăm

înnoptându-le.

 

tropical

 

așez umbra în podeaua unei biserici

și somnul se vindecă de toate visurile cu aripi tăiate,

înțelenite în ochiul dinlăuntrul zborului,

neputincioase să ridice inima deasupra cerului

de teamă, de teamă

că șerpii strecurați în gândurile ființelor,

(chiar și în gândurile îngerilor)

înghit aerul întreg al dragostei, al liniștii și bucuriei

trezind sufletul nopților

când palme împreunate câte două

lăcrimează, strigă, sângerează,

așteptându-te, alungându-te,

de nicăieri

e atât de caldă Lumina!

 

Cristian IRINOIU

 

Intimidat

Eram intimidat,
Ea mă privea ca o divă,
Nu avea pedigree,
Dar avea haine de firmă,
Parcă plutește,
Când trece pe stradă,
Scopul ei declarat:
Vrea ca lumea s-o vadă.

Mi-a aruncat o privire,
De sus de pe tocuri,
Și am înțeles atunci,
Că joacă altfel de jocuri,
M-a evaluat scurt,
Cu o privire distantă,
Și a trecut nonșalant,
Fără să-mi dea importanță.

Stilul ei,
Îmi aduce aminte,
De ceva ce
Am mai văzut înainte,
Ce vinde ea,
Nu ai să vezi în vitrine,
Eu aș vrea să mă vrea,
Dar ea nu vrea cu mine.

Cred că știu ce vrea,
E greu de spus în cuvinte,
Chiar de nu e secret,
Sfidează versete sfinte,
Ca un actor,
Ea joacă un rol,
Cu scenariul scris,
E un fruct interzis.

 

 

Salvare

Scriu un vers, apoi în gând îl descânt,
Inima să se deschidă ar vrea,
Tu vezi în mine nimic și atât,
Un biet saltimbanc ajuns la curtea ta

Ca la icoane la tine mă uit,
Bucăți din mine zac pe podea
Ba mă urăsc, ba nu pot să m-adun,
Cu chipul tău bântuind mintea mea

Scriu înc-un vers, fără să-l cânt
Atacat de panici să respir nu mai pot,
Sunt pierdut în mine, simt că mă scufund,
Și tu, numai tu, ești antidot

 

Binară

Sunt prins undeva între zero și unu,
Zugrăvit în alb și negru e tot,
Nu există nici doi și nici trei, e lugubru,
Nici umbre de gri, iar tu ești în boicot

Sunt prins undeva între zero și unu,
E rece, e cald, e prea plin, e pustiu,
Din ce a fost doi am rămas eu, nebunul,
Între zero și unu sunt mortul cel viu

Sunt prins undeva între zero și unu,
Vreau să revin la doi și la trei,
Să continui să număr precum zăbunul,
Aș vrea cu tine, dar tu nu vrei

Sunt prins undeva între zero și unu,
Mor și renasc de pixeli strivit,
Nu mă pot reseta, mă doare surghiunul,
Iubirea ta nu mai are limita la infinit

 

4 Politică

Am ajuns să trăiesc într-o lume nebună,
Care dezbate cât fac unu cu unu.
Totul e fluid, alunecos și ilogic,
Nu există progres, doar ceva patologic.


Cuvintele sunt scanate și hiper-analizate
Aud rostindu-se ceva dar vorbirea e mută.
Prostu-i genial, zâmbetul de plastic, ipocrit,
Atinsă de-o floare, dragostea a murit

Nu-i nevoie să gândești, e suficient să exiști,
E normal să ai dreptate chiar și când nu știi nimic,
Totu-i relativ, intrat într-o ceață densă,
Să fii diferit – o experiența intensă

Se gândește nivelat, uniform, șablonat,
E un efort imens ca să le fiu mereu pe plac.
Prostu-i genial, zâmbetul de plastic, ipocrit,
Atinsă de-o floare, dragostea a murit

 

Pseudo-nuntă

Eu în negru, tu-n alb,
Culori de tablou,
O ușă în spate,
Întredeschisă,
Cuvinte șoptite,
Se sparg în ecou

Spectatori și actori,
La finalul de joc,
Stau între icoane
Lumânări ce clipesc,
Miros de tămâie
Și busuioc

Să te văd doar odată,
Să aud cum te miști,
De o viață mă-ntreb,
Ce forme-ți dau chip,
E pseudo-nuntă,
Căci tu nu exiști

 

Inima oxidată

 

Ploaia
Cade-ntruna ca nebuna
Pe noi,
Și ne pune împreună
Ploaia
Ne-a adus aici
Și acum ne ține
În doi,
De ce m-a pus aici cu tine?

Ochii tăi verzi
Să spun ceva îmi cer
Încerc să vorbesc,
Dar știu că am să pierd.
Și dacă
E seacă
Inima mea cea mult prea oxidată
Am să rămân prizonier,
Scufundat în iluzii. Stingher

Ploaia,
Mii de boabe amețite
Se sparg.
Cred că au un scop anume
Ploaia
De o vreme tot ne ține,
Ascunși de nori,
Tu și cu mine,
Și nu știm cine e cine

Cu ploaia aici,
Timpul dacă s-ar opri,
Tu nu ai pleca,
Iar eu nu aș muri,
Și dacă
Insistă să tacă
Inima mea cea mult prea oxidată,
Tu ai să pleci
Când ploaia se va sfârși

 

Nebun 

 

Sunt mai nebun decât

Nebunii din ospicii,

Doar că am învățat

De fraged să ascund,

Cât de defect mă simt,

Când sunt strivit de vicii

 

Sunt un nebun rănit,

Iar vina ce o porți

Nu-ți este cunoscută,

Căci la barbut din zaruri,

Momentul oportun

Nu mi-a ieșit la sorți

 

Sunt un nebun desigur,

Căci stau cu tine-n gând

Știind că fugi de mine,

Eu fugăresc perpetuu

O dulce agonie