... ne-a ales.
Ne-a ales, ca dovadă a blândeții, prospețimii și
candorii privirii – izvor de modestie, lecție pentru toți, în sanctuarul ei,
oameni de suflet, cu atâtea gânduri și povești, „cărora nici n-ai ști să le
dai un nume...“.
Ne-a ales la Gaudeamus,
printre prieteni și scrierile lor, la Biblioteca Națională a
României, la Casa Universitarilor.
A ales cele mai
frumoase gânduri pentru tinerii de azi, arătând până unde poate să meargă
binele, atunci când vrei să-ți faci „o filosofie de viață în care să
consideri că mai ai de ce să trăiești“.
A ales să guste
din cupa prieteniei la Spice Club, căci numai astfel înțelegea că poate
s-o desăvârșească, printre prieteni, oriunde s-ar afla, descoperind bogăția
lăuntrică a acesteia, ridicând-o la rangul de artă pentru toți.
Simțind o anume fericire în fiecare
întâlnire cu prietenii, a găsit resurse să triumfe, să pășească în cel mai
frumos miraj al iubirii, poezia, deschisă mereu într-un sens nobil, vocație truditoare, cu alegeri
înțelepte, nicidecum a unui beneficiu, nicicând tristă, nicicând învinsă.
Încă ne aparține, cu glasul strunit, cu
instinct lămurit de poveste și amintiri, multe amintiri, acolo sub fruntea
răcorită, desprinse din tezaurul uriaș, să ne apropie iar și iar (pentru a câta
oară?) la adăpostul modestiei, să surprindem cuvântul armonios, drept și demn,
cu mai multă expresie, cu unica noblețe.
Am
fost o întâmplare în această lume, și poate că
tot întâmplarea ne-a ales să dăruim poezie
iubirii, infinitului, sărutului.
Nimic nu este
mai frumos decât să eliberezi, cu inocență, poezia când nu mai ești al ei,
rătăcind pe alte drumuri voci, entuziasm – generoasă deschidere față de
cititori, în marele concert al sensibilității, originalității – vibrație întru
desăvârșire.
Desele încercări de a aduce arta acolo
unde îi e locul, lângă cititori, să o sporească în scopuri nobile, nu au rămas
fără ecou.
Într-o
zi, am întrebat-o de Brâncuși. Mi-a mărturisit că ar dori să revadă
locurile pe care le-a văzut când era copil, să le simtă dăinuirea netulburată,
chemarea. Apoi a fost „ce-ar fi dacă”. A zâmbit. Era zâmbetul
care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos cu care curta arta și
fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea roade, într-un fel special,
tinerilor, de stimă și afecțiune, de înălțare spirituală, o adorație pioasă
vrednicilor înaintași. Un adevăr care obligă la respect și neuitare, o datorie.
De aceea a ales să petreacă Sfintele Florii printre gorjeni. A
ales, insistent, tenace, cu o discreție formidabilă, de înnobilare și mângâiere,
ce vine din nevoia de lumină. Ne-a ales să-i descifrăm cuvântul ce
atrage și care te ține la distanță, să-i descoperim originea, dar mai ales
puterea de a-l îmblânzi, de a-l convinge să continue aventura spirituală. A
ales un loc privilegiat în spațiul cultural, deschis celei mai aproape, celei
mai meticuloase arte, cea a conversației, plină de candoare și sinceritate.
A ales un loc unde dumnezeirea este pretutindeni.
De la plecarea ei, scriu și încerc să-ți spun ce am
trăit în acele zile; încerc să-ți spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu
care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu
pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a
reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul
cel mai apropiat sufletește și în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de
viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos,
omenesc. Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuviințat: ”Totul
a fost bine” . Ne-am hrănit din povestea ei, povestea unei
doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor
sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață.
Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a-și schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut. Iată cât a trebuit să treacă până când un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.
Azi nu o plâng. Mă bucur pentru ce a lăsat în urmă. Pentru că știa încotro merge. Sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne! Nu pot să nu mă gândesc sau să mă pierd, cu o emoție puternică, pe care imaginându-mi o altă poveste despre ispășire sau așa cum o știu, dacă marea o va purta spre mal, dacă se va ridica încet, sub razele lunii sau mai înspre dimineață, să se bucure de ceea ce vede, să se întristeze de ceea ce aude, apoi să se mistuie în noapte, să nu mai audă, să nu mai vadă, iar toate despre oameni ar fi răsturnate, toată fața i-ar fi scăldată în lacrimi pentru cei vinovați. Ar fi o carte zguduitoare, un joc cu consecințe ireparabile. Ar fi o carte cu de toate, dragoste, război, vinovăție, moarte și multă suferință. Și poate va ști s-o ia iar de la capăt, pentru a ascunde păcatele celor care prin perfidie și lăcomie s-au ridicat împotrivă, și n-au știut să se oprească la timp.
A fost cel mai
modest om de cultură. Doar câțiva îi pot sta alături. Din ce în ce mai puțini
în timpurile noastre.
Prietenoasă cu
cel ce voia să-i calce casa. Și în orice loc, în orice moment, înnobilând
inimi, clipă de clipă. O casă mereu deschisă pentru prieteni, o casă plină de
cărți, așezate una lângă alta, cu iubire ca pentru o ființă, cărți multe.
În prag, cu
același zâmbet duios.
Și cât de frumoasă
era! Încinsă de dragoste, glasul nu-i tremura, nici fruntea nu i se încrunta. O
mângâiere și povestea. Mereu în lumină, risipind oricare întunecare, oricât de
adâncă era. Un regal al simplității și al umanului.
Au urmat și alte întâlniri memorabile.
Azi, tristețea
mă pune pe gânduri. Și doare.
O altă poveste.
Nu cred că și-ar
fi dorit s-o citească. Nici s-o trezească pe cea de ieri.
Nici să asculte
tăcerea mormântală a casei
... dincolo de ușă, însângerându-și mâna, ca ... în
Ziua Sfârșitului
cât pentru
o viață ce e, ce nu e, ce nu se cade să fie cea de dinainte cea de după, până și ploile s-au mai
liniștit și vântul.
Asta
înseamnă iubire, descătușare, tihnă când toți unul, același Dumnezeu.
S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda
împinsă de întâmplare s-a stins când n-avea încotro
și setea aceea de mister, de adevăr s-a stins cum nimic n-a
fost să deschidă iar inimi
gata să plângă, să râdă, să plâng.
RIP Ileana Vulpescu
21Mai 1932 – 11 Mai 2021
Fie-i sufletul blând veșnic amintit!
Eli Gîlcescu
