„Și
roșul nu mai arde, doar plânge.“
Margareta Anton
Reușind să transforme în realitate cele mai ascunse
plăsmuiri ale imaginației, să se împotrivească imboldului firesc ce-l mână unul
către altul, până în clipa în care scrisorile, pline de iubire, deschid ușa
secretă a inimii – o permanentă tentație, o furtună de emoții periculoase,
o procesiune de chipuri, încordate iluzii...
povestea ei, mai mult decât omenească, a lui, mai mult decât rațională sau
poate mai puțin... din vreme în vreme, ca o vară nedreptățită, mereu în
așteptare în întuneric și tăceri.
Pentru cititor, greu de îndurat suspansul printre florile
de cireș, amintiri care plutesc încă în orașul interzis, acolo unde revin
ploile cu soare, recorduri, și ele în defilare, sub pașii care împung
rădăcinile eliberate de ură, invidie, răzbunare..., rădăcinile tulburate de
foșnetul pașilor Edinei (și ei interziși) în TIMPUL FLORILOR DE MACI, fără
promisiuni, doar pe lângă iubire, și când spre ea se-aruncă, fără răspuns, pentru
prima oară, acel strigăt deznădăjduit, într-un joc neînțeles, veșnic treaz, cu
amurguri triste, va exista mereu Philippe, o blândețe așezată peste nopți de
rugi, de doruri zbuciumate, de lacrimi care au implorat tăcerea să vorbească viselor
schilodite de atâta „interzis“... un Philippe năruit sub lințoliul de frunze,
de liniști, ca un dangăt de clopot, ecouri... un Philippe prin câmpurile cu
maci, iar Edina, plutind în derivă, mereu la banca de la fereastra altui timp,
Edina sub salcie, ascultând o altă poveste de fantezie și imaginație,
o altă „privire“ care s-o întoarcă la „căldura amintirilor
reînsuflețite“, o altă bucurie, un alt vis –
vis de margarete – într-un sublim poetic la hotarul nesfârșit al iubirii, un vis cu aripi spre sărutul din infinit „cu dor de roșu și cu
verdele ce-i dă răgaz, cu țipete de metale obosite, învinse de rugină“, sărutul
altui veac, „melancolia adolescenței, melancolie pe care
adesea o purtăm cu noi toată viața...“ (Ileana Vulpescu, Adolescență pe viață,
fragment din prefața acestui volum)
