M-a
învățat adevăratul sens al vieții. Adevăratul sens al cuvântului „artă“.
Al cuvântului adevăr. M-a învățat să nu fac parte din turma capetelor plecate,
aflând, astfel, cine îmi sunt prietenii la bine, și cu cine am rămas la rău.
Azi m-am
îmbolnăvit de durere. Am simțit-o până în măduva oaselor. Dacă a mai rămas ceva
acolo. Un fum înecăcios de tămâie îmi da târcoale.
Se spune că este leac de spor, de sănătate. Pentru asiatici e important în
procesul de meditație și ascensiune spirituală. Până și casa, și sufletul pot
fi curățate și vindecate. Ameliorează chiar și stările de anxietate și
depresia. Arderea rășinii activează anumite părți din creier și îți
influențează starea de spirit.
Recitesc
„Preludiu“. O poveste simplă pentru omul de rând să îi dea speranță.
Chiar dacă „e atâta simulare și-atât oportunism pe lumea asta!“... Uneori, îți
dă și putere să gândești pozitiv, „să accepți calvarul unei vieți căreia nu-i
găsești niciun sens“.
E o
plăcere s-o privești pe Ileana. Iubită și admirată. Atât de
prudentă și rațională. Vorbele ei sunt mângâiere, nicidecum nechibzuite. Nu s-a
jucat cu sentimentele oamenilor. Romanul vieții i-a fost mereu la vedere. Toate
interviurile adunate pot fi într-un volum despre viața femeilor, eroine fără
îndoială.
De ziua
ei ar fi trebuit să mă bucur. Să fim iar într-o poveste emoționantă cu
prietenii Artei conversației. Să celebrăm omul cu suflet puternic
și rezistent, omul care nu-și uită prietenii, scriitorul fără bariere între el
și cititor.
Am
împachetat urările cu gândul de a i le trimite.
Stella
Anghel: Ani plini de zâmbetul și cuvântul din care ați făcut altarul visurilor
noastre!
Romulus
Roşianu: Respect și Prețuire pentru Doamna scriiturii Românești, care
ne-a dăruit tablouri de Artă, prin cuvinte Pictate în Conversații cu Frumosul
Trăit în Sufletul nostru. Vă Mulțumim. La Mulți Ani și Sănătate,
Doamnă Ileana Vulpescu! P.S.Îngăduiți-mi să aduc și un Omagiu Celui
ce trăiește acum în Paradisul Marilor Români și pe care nu îl putem uita, Romulus
Vulpescu!...
Parcă
niciodată nu au fost atâtea. Cu totul vrăjită de frumusețea lor, le-am lăsat să
zboare, asemenea priveghetorii. Le simt puterea... altfel.
Azi, am
avut senzația că mă întâmpină în prag cu același zâmbet distins, și cu o
amabilitate cu totul neobișnuită. Cu glasul prea stins, încât în mine se stinse
până și dorința de a-i oferi încă o clipă de fericire.
Duc mâna
la piept și plâng... într-o zi imperială.
O simt
cum mă ascultă. Și plâng.
Doar
ploaia mă afundă de tot în neliniști.
De
pandemie, nu mai pot trece Oltul. Să întreținem lumina... de ieri
Eli
Gîlcescu
21 Mai
2020
