Între două arte

Am un respect deosebit pentru omul care locuiește la doi pași de mine, într-o lume plină de surprize, o lume pe care am iscodit-o de la intrare și până în locurile de poveste, de întâmplări, de surprize. I-am iscodit ființa, privirea vie, proiectată în strălucirea sticlei, ca o revelație continuă, ca o permanentă teofanie; pentru că știe să atingă culmi, vibrează, se înflăcărează și simte tentația demiurgiei, iar orgoliul infinit l-a salvat de la cădere. Îi sunt recunoscătoare pentru darul de ieri, pentru dimensiunea lui, în preajma unui Crăciun, rânduit altei dimensiuni în literatura românească și universală. De atunci îi datorez o carte din colecția personală a scriitoarei #Ileana Vulpescu, cu autograf. 

Calde mulțumiri, #Mihai Țopescu, și felicitări pentru dialogul neîntrerupt cu arta conversației, un dialog atât de necesar, un dialog care trebuie să fie!

Eli Gîlcescu

Un dor

Ascult Oda bucuriei nemuritoare, generoasă de fiecare dată cu cei învingători. Oda bucuriei, într-o clipă de iluminare, dedicată iubirii. Oda bucuriei, născând miracolul, dincolo de iubire, acolo unde omul e făcut să întrezărească umbrele durerii, să se roage, să aștepte... Oda bucuriei, întru apropiere și prietenie, întru măreție pe drumul artei, demnă de admirație și respect, prin ceea ce a făcut și prin ceea ce ar mai putea face, minunata scriitoare Ileana Vulpescu. Oda bucuriei, precât de ascultată, pe-atât de firești și semnele care ne fac pe unii și pe alții mai atenți cu acel firesc gând de grabnică însănătoșire și același dor permanent.

Eli Gîlcescu

Foto: Felicia Popa

Declarație de bunătate

Și gânduri... cărora nici n-ai şti să le dai un nume

Și gânduri... cărora nici n-ai şti să le dai un nume

Arta care ne îngăduie

Pentru că există, pentru că este tot ce avem

Arta care ne îngăduie o liniște fără sfârșit

 Și liniștea ei peste tot

Un semn

Printre cărți rare, între tot ce ni-i cumpănă,

„totul, deci, așa cum trebuie să fie“

Eli Gîlcescu

Dor de oriunde

Iulia Bangheorghe și-a întâlnit modelul în ale scriiturii în această vară, la Constanța. A fost ca un cântec de bucurie și admirație, una în fața celeilalte, pentru o clipă, călătorind în lumea celor care caută dragostea, mirajul ei, dragoste care poate să te lovească din senin, oriunde... și atunci îți „ocupă sufletul puțin câte puțin, în fiecare zi“ și nu mai poți rămâne singur în fața zilei de mâine.

„Oriunde“, o carte semnată Iulia Bangheorghe, o carte care de astăzi o veți găsi la Biblioteca Județeană Christian Tell din Târgu Jiu , o carte cu autograf și pentru scriitoarea Ileana Vulpescu, o carte care face parte din Colecția „Scris de copil“, Editura LUMINIȘ, 2016. 

Cu mulțumiri,

Eli Gîlcescu

Și interviurile

Peste tot a lăsat un dor, un un dor permanent. 

A fost, cred, evenimentul anului 2016, petrecut în preajma Sfintelor Florii pe meleagurile brâncușiene. Cine poate uita? 

Doar interviul, cu nesfârșitele, îndelungi promisiuni, în numele onoarei de ieri, fără să doară în vreun fel, fără regret și cuvânt – onoarea de azi, un joc de nimic, cu prea multe vorbe goale, un interviu despre artă și cultură, scăpat între „accidente tehnice“, un interviu de care ne-am legat și care ne îngăduia să visăm încă și încă o ediție specială. Interviul unicat, un interviu dintre acelea pe care să-l iei și să-l porți cu tine, un interviu ca mai toate când se pierd, se pierd cu grijă 

Eli Gîlcescu

Dar de vacanță (4)

„Noi, doamnă doctor, cînd o să murim?“ – o carte cu autograf Ileana Vulpescu, „Doamnei doctor Liliana-Voichița Crăciun-Puiu, pentru a ne cunoaște mai bine între noi, cele care scriem“

Eli Gîlcescu

Dar de vacanță (3)

„Rămas bun casei părintești“ – o carte cu autograf Ileana Vulpescu, „domnului profesor Ion Mocioi, cu profund respect“– „un maestru al trasdisciplinarității“ – un cunoscător al unui brâncuși inepuizabil, al unui brâncuși recunoscut în metropolele lumii drept „înnoitorul care a revoluționat conceptul de sculptură“

Eli Gîlcescu

Dar de vacanță (2)

Pentru o clipă, atinsă de tăceri, pentru o alta, de mister... când de departe, cu noduri-fără noduri clipa în care (ne) avem ceva mai bun de făcut, hrăniți de nerăbdări de peste tot, de cărți, pentru a ne recunoaște mai bine între noi... (L. C.), cu un gând afectuos și o amintire frumoasă (E.R.), cu profund respect (I.M.), ca un răspuns la căldura pe care i-am arătat-o (D.E.I),  un gând cald, prietenesc al Ilenei Vulpescu (M. C.), pentru că face parte din peisajul pe care  i l-a oferit Târgu-Jiu, peisaj al generozității și al prieteniei (E.S.) –acest modest semn de mulțumire (V.D.), unde tăcerea iluminează, unde  avem de visat până când vara în scăpătare, până când noi sub vraja unui gest de noblețe și adevăr. 

Eli Gîlcescu

Poezia în care mă regăsesc

Nimic fără tine

nu mai vreau niciun timp fără tine aproape

n-am să trec fără toamne alături pe drum

am să curg vineţiu în oraşul de ape

şi-am să strâng cenuşiul dintre vise de scrum

cleveti-vor vecine după ceţuri de-angoasă

căutând doar banalul dintr-o falnică zi

şi-n rugina de ceruri o să-ţi pară frumoasă

umbra mea dintre nouri, albul meu de sub gri

nu mai vreau niciun timp fără tine aproape

nu mai ştiu să înalţ zmeie pale sub vânt

voi păstra amintiri între plânsele pleoape

lăstări-voi imagini într-un colţ de cuvânt

ne vor bate mătănii frunze-albastre de noapte

friguri galbene-or trece rătăcite prin noi

lupi tăcuţi ni s-or strânge între ninsele şoapte

şi vor bate monede sub pădurea de ploi

nu mai vreau niciun timp fără tine alături

felinare de suflet ni s-or stinge pe rând

am s-adun toamne verzi sub mulţimea de pături

înfrunzi-vom de zboruri, ne vom naşte râzând.

nu mai vreau niciun timp fără tine aproape...

Florina Sanda Cojocaru

Dar de vacanță (1)

Am lăsat gândurile să zboare, să vină, să revină, în văzul tuturor, și tot mai greu am intrat în amintiri, tot mai greu, sub apăsarea lor, o clipă și încă una, și... ochi în ochi,  în altă lumină legăturile, în altă lumină întâlnirea de care ne vom aminti cu drag și pentru care mulțumim din inimă celor dragi care nu au refuzat să ne fie complice (Dr. Ozana Moraru), celor atât de apropiați care ne-au fost alături, cu toate voințele, în împrejurări aproape miraculoase, descoperind, dincolo de profesionalism și valoare, o nemărginită dragoste pentru poezie. De ieri, Sărutul brâncușian și-a făcut loc înspre tinerii de la Clinica Oftalmologică „Oculus“, purtând girul de încredere al celui mai iubit prieten al Artei conversației, scriitoarea Ileana Vulpescu. (Eli Gîlcescu)

Cele mai dragi cuvinte

https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/scriitoarea-ileana-vulpescu-despre-carti-si-1717016.html

Firească, discretă, de o eleganţă retro şi cu o gândire vie, scriitoarea Ileana Vulpescu (84 ani) şi-a îndeplinit o dorinţă anul acesta. A fost la Constanţa chiar de ziua ei de naştere, invitată de revista „Manifest Româneşte“ editată de un grup de liceeni talentaţi, unde există semnătura sa, şi de Colegiul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ din Constanţa. Au aşteptat-o cititori emoţionaţi, care i-au adus flori, mici daruri de suflet şi efluvii de energie. 
„Weekend Adevărul“: De o viaţă vreau să vă întreb ceva: cum aţi ales prenumele eroinei dumneavoastră, Sînziana Hangan, din romanul „Arta conversaţiei“? 
#Ileana Vulpescu: M-am inspirat de la Sânziana Pop (n.r. – prozatoare şi publicistă). I-am spus odată: „Sânziana, am să-ţi scriu o carte“. Pentru că Sânziana Pop e un om foarte vital, foarte întreprinzător, aşa, foarte viu. Şi pe urmă i-am spus: „Uite, dragă, ce ţi-am promis“. Şi-mi şi place numele. Sînziana, Smaranda, Simina, îmi plac numele astea româneşti, frumoase. Şi Ileana îmi place, eu sunt încântată de numele meu. Pe mine mă mai cheamă şi Floarea. Tata s-a dus să mă declare Florina, dar cred că notarul din sat luase o dudă la bord şi a zis: „Ce Florina? Floarea!“. Deşi mai erau Florine în sat. Numai necazuri am avut de pe urma a două nume. Primeam acte care mi se dădeau aşa: „Vulpescu Ileana Florea“. Du-te la tribunal, du-te la notariat… Dumnezeu s-o ierte pe fata mea, ei i-am pus un singur nume - Ioana. La ţară, înainte, totdeauna s-a pus un singur nume. Ştiu persoane care au cinci nume. Iar pe Sînziana din „Arta Conversaţiei“, la sfârşit, o mărit de dragul lui Titus Popovici. Lui Titus îi plăcuse, dar avea un of: „Draga mea, dar e aşa de tristă, atât de tristă...“. Aşa că am zis s-o mărit. „Uite, de dragul tău am măritat-o, ca să aibă un final fericit“. 
Eroina dumneavoastră era ruptă din tiparele acelor vremuri. Era curajoasă, independentă, nu-i păsa de prejudecăţi. Vi se pare că femeia româncă seamănă acum mai bine cu ea? 
Nu ştiu dacă seamănă mai bine, pentru că femeia cu ce creşte un copil? Nu sunt condiţii aşa încurajante ca cineva să crească de una singură un copil. Trebuie să se bazeze pe ceva, pe o situaţie materială sau să aibă o profesie care să câştige bine. Nu vedeţi cum a scăzut natalitatea? A scăzut şi la cuplurile căsătorite, d-apoi... 
Cum aţi reuşit să treceţi de cenzura comunistă, care impunea o anumită morală? 
Am avut noroc că era anul femeii. Georgeta Dimisianu, editoarea, mi-a zis: „Ileana, dă-i bătaie, acum e momentul!“. Nu am primit nicio observaţie, nimic. Lumea îşi închipuie că la presă erau nişte tâmpiţi, însă erau cultivaţi, ştiau limbi străine; dar ei îşi apărau scaunul. Erai ştampilat pe viaţă dacă erai dat afară din partid. 
Cele mai dragi cuvinte 
Aţi lucrat la elaborarea Dicţionarului Limbii Române. 
Care vă este cel mai drag cuvânt din limba română? 
„A iubi“. Este singura acţiune din lume care te face fericit. Să fii îndrăgostit. 
Dar un cuvânt foarte important pe care românii nu trebuie să-l uite niciodată? 

„Ţara“. 
„Recunoştinţa“ este un cuvânt uitat? 
Se uită. Uşor îl uită omul. 
V-am întrebat asta gândindu-mă la soţul dumneavoastră, publicistul Romulus Vulpescu, care nu s-a dezis de oamenii pe care i-a admirat. La înmormântarea lui Radu Gyr (n.r. - supranumit „poetul detenţiei politice“, pedepsit de comunişti pentru apartenenţa la mişcarea legionară), care era vecin cu noi în Moşilor, am fost singurii oameni care au fost acolo, la Cimitirul Belu catolic. A fost bărbatul meu cu mine, apoi un camarad din puşcărie de-al lui Gyr, Marcel. Şi mai era un scriitor care era pus să îl urmărească pe Gyr, dar era cumsecade. Era legătura lui de la Securitate, pus ca să dea raportul, dar n-a făcut niciun rău... Radu Gyr a fost găsit mort cu capul pe birou, după ce scrisese un sonet. Şi doamna Gyr l-a rugat pe bărbatul meu dacă vrea să citească sonetul la înmormântare. „Cum să nu, doamnă!“, a răspuns el. Şi l-a citit. „Dar vă rog să nu-l daţi!“, a spus doamna Gyr. „Doamnă, nici eu nu l-am reţinut“, a mai zis bărbatul meu. I-a dat sonetul înapoi. Acolo, la Belu ne-am întâlnit cu fiica lui Crainic, care voia şi ea sonetul. „Dar nici eu nu-l mai am, i l-am dat imediat înapoi“, s-a scuzat bărbatul meu. Nu l-am mai cerut niciodată, deşi fiica lui Gyr şi ginerele au venit la mine şi mi-au adus cărţi. Dar nu l-am cerut niciodată. Apoi Gyr a fost dezgropat şi dus la mănăstire. Ei, s-a găsit cineva - nu spui cine, persoană însemnată - care a zis că noi am fost acolo pentru că probabil ne-a trimis Securitatea. E adevărat că nu era recomandabil să te duci la înmormântarea lui Gyr, dar noi mergeam mereu la el în vizită. Era un om senzaţional, care nu ura pe nimeni. A ieşit aproape orb din puşcărie, a stat mulţi ani. A făcut puşcărie şi pe vremea Regelui, şi pe vremea lui Antonescu, şi pe vremea comuniştilor. A ieşit în `64, când a dat Dej liber. Nu ura, nu povestea, ducea o conversaţie cea mai firească, era tare înţelegător, un om de mare cultură. Bărbatul meu a spus: „Domnule, nu m-am dus la înmormântarea unui legionar, ci la un poet“. A încercat să publice din el, pe vremea lui Ceauşescu, spre cinstea lui, Manolescu. Dar l-au tras de mânecă. Este primul care a încercat să-l strecoare pe Gyr spunând: „Dar sunt poeţi dintre cele două Războaie Mondiale“. Ţi-ai găsit cu cine să vorbeşti... 

Aţi auzit că există şi o lege care interzice acum pomenirea unor nume care au avut legătură cu mişcarea legionară. Vai de mine, am auzit şi de legea asta... Dacă vrei să faci o pomană adevărată, dă-i unui om nevoiaş cât te lasă mâna şi sufletul. La parastase nici nu ştiu dacă se pomeneşte la masă numele celui dispărut. Ileana Vulpescu scriitoare „Dumnezeu mi-a dat şi mi-a luat“ L-aţi sfidat vreodată pe Dumnezeu? Nu te împotriveşti şi nu te revolţi. Niciodată. Nici când aţi vrut neapărat să faceţi un copil, deşi medicii v-au interzis categoric? M-am rugat la Dumnezeu! O ţărancă de la mine din sat le spunea copiilor ei: „Dacă vreţi să vă rugaţi la Dumnezeu, rugaţi-vă, dar să nu-i cereţi niciodată, că dacă vrea, vă dă El“. Şi v-a dat Dumnezeu ce v-aţi fi dorit? Dumnezeu mi-a dat şi mi-a luat. 
Mai aveţi un singur dor, să fiţi lăsată să muriţi la marginea mării. Sunteţi foarte legată de Marea Neagră, vreţi să vă contopiţi cu ea pentru totdeauna, pe valurile de la Neptun, precum fiica dumneavoastră. În primul rând, am oroare de viermi, iar în al doilea rând, după mine nu rămâne nimeni. Fiica mea a zis - şi eu la fel - să fie incinerată, iar cenuşa ei să fie aruncată în mare. I-am îndeplinit dorinţa. Nu ştiu de ce noi, ortodocşii, spre deosebire de catolici, avem ritualurile astea de înmormântare. Papa a zis: „Cimitirele sunt foarte departe de oraşe, mormintele sunt foarte neîngrijite“. Şi acum, la viaţa pe care o duc oamenii, vin noaptea acasă de la muncă... La noi, şi dacii, şi romanii se ardeau. La Columna lui Traian, în josul ei, este un loc liber pentru urna lui şi-a nevestei sale. Citeşti prin ziar ce mai scriu unii: cică a fost „înhumat în cavoul familiei“. Huma e humă! E pământ! Acum a devenit frecvent acest obicei, este ceva din Orientul apropiat, la evrei şi la musulmani, mortul se pune gol într-un cearşaf şi se lasă direct în pământ. Dar noi suntem mai catolici decât Papa. 
Speraţi să vă fie somnul lin? Nu ştiu... Tot ce credem noi este o supoziţie. Este o carte a unui american care relatează mărturiile unor oameni care au fost în moarte clinică. Toţi spuneau acelaşi lucru. El nu comentează, nu zice nici că-i albă, nici că-i neagră - ca un om de ştiinţă. Noi avem concepţii ca egiptenii, care puneau în piramide şi miere. La indieni puneau şi nevestele. Imaginaţia este atât de bogată şi în acelaşi timp atât de limitată. În fond, acţiunile astea presupun că vrei să-l înlocuieşti pe Dumnezeu. Dacă vrei să faci o pomană adevărată, dă-i unui om nevoiaş cât te lasă mâna şi sufletul. La parastase nici nu ştiu dacă se pomeneşte la masă numele celui dispărut. Este multă deşertăciune. Daa! Şi când auzi: „Aşa se face, aşa trebuie“... „Nicăieri nu există perfecţiune“ Care vă e cea mai frumoasă amintire? Dacă stau să mă gândesc, este legată tot de animale. Eram copilă şi căţeaua noastră a fătat puii şi s-a băgat sub o magazie, care era ridicată de la sol. Într-o zi, eu - aveam vreo 5 ani - m-am băgat şi am scos puii. I-am pus pe piept la mine şi m-am uitat la burtica lor, şi aveau aşa nişte vinişoare... era ceva aşa frumos... aşa de frumos... este prima mea amintire şi cea mai frumoasă. Dar cel mai iubită când v-aţi simţit? Cel mai penibil este să te iubească cineva pe care nu-l cunoşti. Este ca o teroare. Şi nimic nu este mai nefericit decât tu să nu-l poţi să-l iubeşti. Cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla este să iubeşti şi să fii iubit. De cine vrei... Viaţa este compusă din multă rutină. Aţi trăit, aţi iubit, aţi suferit, aţi scris despre viaţă, iubire şi suferinţă. Aţi da vreun sfat femeilor? Menirea femeii este să perpetueze... să ştie să crească oameni. Eu le-aş spune femeilor să deosebească între ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate. Există şi o rugăciune: „Doamne, ajută-mă să deosebesc ceea ce pot faţă de ceea nu pot“. 
Este România o mamă bună pentru fiii săi? 
Nu pot să substitui o ţară unui rege, unui preşedinte sau unui guvern. Ea este cu bune şi cu rele. Trebuie să lupţi să îndrepţi ceea ce ce este rău. În niciun caz să nu-ţi dispreţuieşti soarta! Nicăieri nu există perfecţiune. Că la unii este mai multă imperfecţiune decât la alţii este corect. Trebuie să munceşti cinstit, indiferent de regimul în care trăieşti. Rezultatul muncii tale contează. Toate formele de guvernământ sunt vremelnice, nu sunt eterne. Aşa se credea, încă din Evul Mediu, că regele este unsul lui Dumnezeu. Aici e pueril să încerci să demonstrezi... Doar dintr-un interes şi din ipocrizie poţi să susţii asta. Şi Stalin, şi Hitler au dispus de viaţa a milioane de oameni... erau ei liderii supremi, unşii lui Dumnezeu? „E foarte important să crezi că o să fie mai bine“ 

Pe cine aţi admirat? Admiraţiile mele sunt intelectuale. Admir nişte scriitori care au lăsat o operă importantă: Rebreanu, Caragiale, nu mai vorbim de Eminescu, Bacovia - un poet aşa de simplu şi de extraordinar. Admir frumuseţea pe care au lăsat-o în artă, literatură, sculptură, pictură, care rămâne şi care a avut impact asupra vieţii oamenilor. Dumneavoastră aţi avut impact asupra vieţilor multora. Mă bucur să aflu... Cel mai mare succes al vieţii mele este că am determinat o fată necăsătorită, care lucra la ICECHIM, pe vremea Elenei Ceauşescu, să facă un copil din flori. O fetiţă. (Râde) Eram cu Platon Pardău invitaţi acolo. Cele mai bune întrebări, cele mai cu judecată, cele mai curajoase acolo mi s-au pus. Şi întreabă unul, erau numai ingineri chimişti în sală: „Dumneavoastră publicaţi pentru că sunteţi foarte curajoşi şi v-aţi riscat pielea sau pentru că s-a dat voie de la primărie?“. Pardău a început că e vorba de curaj mult. Eu am zis: „Nu că vreau să-l contrazic pe colegul meu de breaslă, dar nu suntem atât de eroici. E clar că s-a dat voie de la primărie, că altfel n-apăreau cărţile astea“. Au pufnit în râs. Atunci s-a ridicat o tânără şi a zis: „Doamnă, sunt inginer chimist, am 28 ani şi o fetiţă de 2 ani, pe care n-aş fi făcut-o, nefiind căsătorită, dacă nu citeam «Arta Conversaţiei». Când le-am spus părinţilor că vreau să fac un copil şi sunt însărcinată, am crezut că mor. Dar cine adoră acum copilul? Părinţii mei. Dar spre deosebire de personajul din cartea dvs, care vine să-şi recunoască un copil presupunând că-i al lui, tatăl fetiţei mele n-a avut eleganţa asta“. Am zis: „Vă felicit c-aţi avut curajul ăsta, c-aţi făcut un copil şi că nu v-a dat nimeni niciun leu pensie alimentară. Să vă trăiască, să vă bucuraţi de el!“. Acesta consider că este cel mai mare succes al meu ca scriitor. Aţi născut, şi ca scriitor, o viaţă, şi poate nu doar una. Da! Sînziana a ieşit din canonul ăla, femeie, prima la muncă şi fidelă. Ce să spun, de parcă în regimul comunist tovarăşii nu aveau amante? Admir nişte scriitori care au lăsat o operă importantă: Rebreanu, Caragiale, nu mai vorbim de Eminescu, Bacovia - un poet aşa de simplu şi de extraordinar. Ileana Vulpescu scriitoare Cum aţi vrea să rămâneţi în memoria oamenilor? Aş vrea să rămân aici atât cât o vrea Dumnezeu, să mai fiu citită peste 20 ani de aicea încolo, 30 ani. Un scriitor american spunea că un clasic este citit 50 ani de la moartea sa. Ce poţi să-ţi doreşti decât ca ceea ce ai făcut tu să dureze? Te gândeşti la Shakespeare, care a murit în anul 1616 şi astăzi tot Shakespeare este citit în continuare... Caragiale este mai actual ca oricând... Clasicismul este o stare umană permanentă. Adică de la epocă la epocă se regăseşte. Cum a spus directorul de la Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân din Constanţa (profesorul Vasile Nicoară – n.r.), a amintit ce scria unul dintre clasicii greci: „Domnule, ce să facem cu tinerii ăştia, nu le stă gândul decât la modă, la dans, la muzică!“. Tot problema asta era şi atunci. Important este să rezişti timpului. Şi în acelaşi timp să ai noroc... Uite, Bach, 80 ani nu s-a cântat şi a fost cineva care a descoperit, după 80 ani, ce mare compozitor a fost Bach! Şi Bach este tot Bach. Trebuie să ai noroc în viaţă şi trebuie să ai bun-simţ. Nu retrag ce spuneam în comunism, când era bine să fii mort şi mort de mult, ca să fii lăsat în pace. Ce valori s-au pierdut... Este un proverb românesc: „Dacă răul îţi e înainte, te aşteaptă. Dacă răul îţi e în urmă, te ajunge“. Altfel spus, nu poţi scăpa, tot pe tine cade. E foarte multă iluzie în viaţă şi cred că e bine, totuşi te mai sustrage de la preocupările astea obligatorii. E foarte important să crezi că o să fie mai bine, mai frumos, că oamenii o să fie mai buni, că viaţa o să fie mai uşoară. Tehnica a uşurat foarte mult munca omului - una era să speli la albia râului şi alta e să bagi la maşina de spălat; una era să găteşti la lemne, alta e la gaze sau electricitate. Mijloacele de comunicare s-au dezvoltat, posibilităţile au crescut. Dar e ciudat că asta nu-i face pe oameni mai buni. Ce l-ar putea face pe om mai bun? Cred că tot credinţa în Dumnezeu, gândul că nu rămâne nimic nerăsplătit. Nici în Ceruri, nici pe pământ. Eşti răsplătit cu bine şi cu rău de la cine nu te aştepţi. Credinţa în ceva care nu e părtinitor e foarte important. Să crezi că un ochi e tot timpul aţintit asupra ta, că ştie tot ce faci, tot ce gândeşti. Sau dacă nu crezi, să te comporţi ca şi când ai şti. Nu e obligatoriu să crezi. Ştiu atei foarte morali care n-ar face niciun rău şi ştiu credincioşi care fac cruci pân` la buric şi care…

https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/scriitoarea-ileana-vulpescu-despre-carti-si-1717016.html
Citeste mai mult: adev.ro/o9bw60

Cu timpul acesta nu vă veţi mai întâlni

Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân“ – 120 de ani de la înfiinţare – gazda unui eveniment de spirit care va rămâne în istoria acestei instituţii, la iniţiativa elevului de-a XII-a Ştefan Paraschiv. 

S-au aflat la acelaşi prezidiu, în sala Coriolan, trei mari personalităţi ale timpurilor noastre, fie că sunt sau nu unii de acord: scriitoarea şi traducătoarea #Ileana Vulpescu, prof. univ. dr. Gheorghe Dumitraşcu şi prof. dr. Vasile Nicoară. 

„Şcoala nu este un maidan în care vii dacă-ţi place!“ 

După ce, într-o primă parte, le-a vorbit elevilor prezenţi în sală despre vremea când era elevă şi când uniforma era sfântă, Ileana Vulpescu a oferit apoi o lucidă imagine a ceea ce înseamnă educaţia în anul de graţie 2016. 

„Mie, personal, nu-mi place cum este tratat învăţământul. Nu îmi place cum este tratat corpul didactic în zilele noastre. Pe vremea mea, era foarte mare lucru să fii profesor şi regret disciplina de-atunci. Fără un program şi o disciplină, nu se poate face nimic pe lumea asta. Este de regretat, în zilele noastre, că nu se fac planuri de perspectivă. Cineva care a găsit precedentul a creat un etaj, nu i se pare firesc să-l ridice pe al doilea, ci să-l dărâme pe primul. De aceea, copii, vă spun: învăţaţi, pentru că ceea ce veţi învăţa nu se poate expropria şi nici să ajungă la DNA. Respectaţi-vă dascălii, pentru că este o meserie foarte, foarte grea. Dacă aş fi cineva, eu aş propune ca la anumite facultăţi care formează viitori profesionişti, să se dea un test psihologic. Dacă nu iubeşti oamenii şi nu ai răbdare să-i înveţi şi pe cei care nu înţeleg de la început, nu ai şansa să fii un profesor bun. Poţi să fii tobă de carte, dar important e cum reuşeşti să transmiţi celorlalţi. Există persoane enciclopedice care nu sunt buni pedagogici. 

Trebuie să se accepte o disciplină obligatorie într-o şcoală, pentru că şcoala nu este un maidan în care vii dacă-ţi place, doar ca să mai pierzi şi tu vremea. Şcoala este făcută să te înveţe să trăieşti şi să-ţi câştigi o pâine. Diferenţa între profesori poate fi foarte mare. Şi profesorul trebuie să ştie să-ţi câştige încrederea şi preţuirea. Cei mai buni profesori sunt cei mai aspri, nu sunt indulgenţi deloc. Defectul pe care-l prezintă şcoala astăzi porneşte de la ideea din vremea comunismului: să nu laşi corijenţi şi repetenţi. Păi şi atunci ce selecţie face şcoala? Profesorul trebuie să fie un judecător drept. Nu pe simpatii sau antipatii se pun notele, ci pe cunoştinţe. Or, dacă profesorul nu te poate lăsa nici corijent, nici repetent, aia nu mai este şcoală. Eu am nişte principii demodate, dar sănătoase. Pentru că nu tot ceea ce e nou e şi bun! Dacă tot veniţi la şcoală, învăţaţi, nu pierdeţi timpul. Cu timpul acesta nu vă veţi mai întâlni”, sunt doar câteva din gândurile transmise de marea scriitoare. 

„Am fost un profesor rebel!“ 

Între septembrie 1984 şi iunie 1990, prof. univ. dr. Gheorghe Dumitraşcu s-a aflat la catedra de istorie a acestui liceu şi pe care a declarat-o una dintre marile sale experienţe pozitive din viaţă. „Experienţa raporturilor dintre profesor şi elev este una care îi implică pe cei doi factori. În primul rând - buna cuviinţă a elevului, a copilului care are părinţi şi care uneori în şcoală îşi găseşte a doua categorie de părinţi. Şi a doua - iubirea profesorului pentru copii. Fără iubire nu există nimic pozitiv. Ieşeau elevii mei de la clasă şi îi auzeam «Piedone e şucărit, azi ne-a zis tovarăşi»… În acest liceu, în anii 1984, ’85, ’86… N-am iubit niciodată profesorul super-exigent! Copilul poate să aibă nenumăratele lui probleme şi m-am întâlnit cu ele… Fără iubire din partea cadrelor didactice, dar şi puţină milă din partea anumitor elevi nu pot exista raporturi omeneşti, pentru că de omenie ducem lipsă. Nu mă dau ca exemplu, pentru că am fost un profesor rebel. Dar fără iubire, fără înţelegere, fără autoexigenţă nu te poţi numi profesor!”, a conchis în tonul său baritonal universitarul. 

Dascăli din licee tehnologice nereuşite… 

Nu întâmplător director al celei mai galonate instituţii din judeţ, prof. Vasile Nicoară a ţinut să mărturisească: „Sunt un optimist şi cunosc şi cum se poate redresa învăţământul românesc. Soluţia este aici, în sală, dar ea încă nu este pregătită. Învăţământul românesc se va redresa atunci când o bună parte din elevii acestui liceu vor spune «eu vreau să mă fac profesor». Din păcate, cei care merg spre meseria de dascăl astăzi sunt de pe la licee tehnologice nereuşite. Şi atunci diferenţa culturală, diferenţa de pregătire este enormă”. 

În final, celebra scriitoare le-a adresat un ultim gând elevilor. „Vă urez să fiţi mulţumiţi de voi înşivă, să vă feriţi de remuşcări care sunt la fel de rele ca şi boala. Să fiţi de acord cu voi înşivă, să vă găsiţi un loc în lume unde să fiţi mulţumiţi şi în primul rând să fiţi sănătoşi, curajoşi şi să aspiraţi la ceva mai bun decât în ziua de astăzi”. 

http://www.cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-daca-profesorul-nu-poate-lasa-corijenti-aia-nu-e-scoala-289445

Arta conversaţiei cu Ileana și Romulus Vulpescu

Mânuitori de grai și suflet

Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“, Mai 2016

Constanța, Curtea Brâncovenească, Mai 2016

                                                  Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“, Mai 2016

Eli Gîlcescu

Binecuvântate locuri, înnobilate, sacre

... iar cuvintele nu sunt pe măsura miracolului prins în adâncul inimii. unde multe amintiri se leagă de „Curtea Brâncovenească“ cu acea „stare de bine“, de neuitare

Eli Gîlcescu

Dor de „oriunde“

Și când începea să vorbească, atunci, în tăcere, cuvintele înălțau niște aripi și urcau, urcau necontenit, și toți simțeau mai cu ușurință, cu cât ele păreau magice, deasupra, cu senzația zborului cu ochi, cu urechi, cu tâmple, cu toate simţurile larg deschise, în clipele mari ale vieţii, ca o binefacere, fără pereche.

Doar cântecul ei, o clipă de stânjenire îndurerată, ascultându-l o clipă – cântecul ei cu miros încă tânăr și dor de primăvară, cu ochi luminoşi, dornici de ducă spre alte tărâmuri noi, dor necontenit, dor pentru totdeauna. Și așa avea să rămână acel dor de mândrie, de mulțumire și admirație – dor de iubire

Eli Gîlcescu 

În umbrele din noi

Doamnei Ileana Vulpescu

Când plouă peste lume cu flori de liliac,
Cuvântul se coboară din glas de ciocârlie
Şi se aşază-n taină pe filele ce tac
Ca broderia fină pe româneasca ie.

Şi curge precum râul curat de la izvor
Şi-adapă setea noastră de zicere română,
Iar Doamna ce-l dezbracă de hainele ce-l dor
Îi mângâie tristeţea şi-l ţine bine-n mână.

Apoi, mărinimoasă,-l împarte la săraci
Să le-ostoiască foamea de româneasca pâine;
Primeşte darul sacru, cu el să îţi îmbraci
Tot golul din vorbire şi zilele de mâine!

Sădeşte Doamna-n ceruri, albastrul din cuvinte
Şi pe pământ cresc ramuri cu rod nepreţuit;
Nu îl doboară ura, nici ploaie şi nu minte
Cuvântul. Şi rămâne averea-n vechiul schit.

Aşa iubire mare, pentru popor şi ţară
Nu moare niciodată şi-n floarea de cais
Dospeşte româneşte o nouă primăvară
De dincolo de lume, de dincolo de vis.

Cascadă de cuvinte, de lacrimă neplânsă,
De gânduri fără nume s-a revărsat în ploi,
Misionară-n viaţa de nedreptăţi cuprinsă
A presărat lumina în umbrele din noi...

21.05.2016
Violetta Petre

De partea frumoasă a vieții

http://radioconstanta.ro/2016/05/20/audio-autoarea-artei-conversatiei-ileana-vulpescu-la-constanta/


Eli Gîlcescu

Fenomenul „Ileana Vulpescu și tinerii“ continuă

Joi, 19 Mai 2016 (18-20)

Vulpeștii omagiați în Cetatea Tomisului

„Candidatură la fericire“ cu scriitoarea Ileana Vulpescu

 „Teatru francez”, Romulus Vulpescu, eveniment editorial,

prezintă prof. univ. dr. Gheorghe Dumitraşcu

Recital susţinut de Ioana Tălmaciu, George Eugen Doinaru şi Ştefan Paraschiv

Curtea Brâncovenească. Str. Vasile Lupu, Nr. 43-45 (Sala de conferinţe)

Ne uneşte o boală comună – bătrîneţea

Îi ştim din cărţi. Cele pe care le-au scris ei! Ea stăpîneşte, printre altele, „Arta Conversaţiei”, iar el a avut „Infatuarea” de a spune „Îmi sunt contemporan – şi mi-e de-ajuns”.  Ileana și Romulus Vulpescu sunt dovada de netăgăduit în fața Timpului că iubirii îi este îngăduit să se încăpățîneze să existe pentru totdeauna! Ea și-a acceptat destinul, pe care l-a confundat cu numele lui, apoi a fost convinsă că n-avea să existe pe lume alta mai bună, mai răbdătoare pentru bărbatul ei. S-au iubit cu înțelepciune, într-o viață cu bucurii și atîta tristețe! Se iubesc și acum, fiecare fiind prizonierul unei alte dimensiuni. Pentru Ileana Vulpescu iubirea rămîne motivul clipelor sale de fericire într-o lume în care L-ar ruga pe Dumnezeu să nu o mai trimită, încă o dată, pe Pămînt! Ileana şi Romulus Vulpescu au fost idolii unor generaţii întregi, care i-au descoperit din cărţi. Generaţii care îi vedeau trecînd pe stradă şi, copleşite de situaţie, nu cutezau să le ceară nici măcar un autograf. De cîţiva ani, soţii Vulpescu nu mai ieșeau din casă, iar bucureştenii îi puteau întîlni doar pe coperta vreunei cărţi ai cărei autori sunt, aflată pe vreo tarabă de la Universitate. Copertă care zace şi ea greu, sub colbul implacabil lăsat în urmă de maşinile scumpe ce au cucerit centrul Bucureştiului… Bătrîneţea lor, împreună, era modestă… Lui Romulus Vulpescu îi plăcea să umble prin Bucureşti şi să se lase inspirat de atmosfera oraşului. Într-o bună zi m-a primit în apartamentul său, printre munţi de cărţi valoroase, şi, alături de doamna sa, Ileana Vulpescu, a acceptat să oprim timpul în loc. „Numai că, te rog, atunci cînd ai să scoţi interviul de pe reportofon, să-l transcrii cu «î» în mijlocul cuvintelor. Aşa scriu eu!”. Avea să fie ultimul interviu al lui Romulus Vulpescu…

Eveline Păuna

http://evelinepauna.ro/2015/10/19/ileana-vulpescu-amintirea-este-un-permanent-dor/

Se apropie

Al zilei nimb sublim

căci nu se poate altfel

dând inimii noblețe

prinosul hărăzit

Eli Gîlcescu

Gânduri din Vinerea de Ieri

Toată lumea mi-a reproșat, pe bună dreptate, că în cărțile mele nu se petrece nimic vesel. Fiecare om a trăit într-un anumit fel, s-a format într-un anumit fel și în funcție de ce i-a oferit viața. Se mai ține cont și de firea care ți-a fost dată când te-ai născut. Poți să fii un melancolic fără să ai motive; asta este cea mai periculoasă formă de melancolie, cea fără motiv.

Ileana Vulpescu, Târgu-Jiu, 22 Aprilie 2016 

Gânduri din Vinerea de Ieri

Dacă ne-am analiza sincer fiecare dintre noi, am vedea că nu suntem perfecți, că avem aceleași defecte pe care le criticăm la alții și, în general, generozitatea nu-ți face nici ție rău și nici altora. Un suflet care nu invidiază, care nu vrea neapărat să ajungă în frunte cu orice chip, este un om liniștit și echilibrat.

 Ileana Vulpescu, Parcul Central Târgu Jiu, 22 Aprilie 2016

Gânduri din Vinerea de Ieri

Nu îmi place să vorbesc despre viața mea. Mi-a spus cineva că de ce nu scriu viața mea. I-am spus că îmi este așa greu să mă întorc la ea încât prefer să știu numai eu. Nu am avut atâtea momente fericite în viață să le transpun pe hârtie. Ce mi-a lovit cel mai tare ființa a fost nefericirea oamenilor, boala, sărăcia, neînțelegerea, invidia oamenilor, mahalagismul. Atâtea lucruri care m-au indispus și mă indispun și astăzi, dar odată cu vârsta am devenit mai concesivă.

Ileana Vulpescu, Parcul Central Târgu Jiu, 22 Aprilie 2016 

Cu elocință

Și cum să nu fie o sărbătoare a purificării sufletului, înainte de Sfintele Paști, acolo unde fiecare inimă a bătut pentru ea, a trăit minunea, atât cât putea fiecare, dar nicidecum o minune oarecare, ci una vie, de o liniște fără sfârșit, liniștea ei peste tot, iar când luminile s-au aprins, deasupra, tot ce părea de o simplitate ieșită din comun, elocința ei, totul a prins a străluci, cu fiecare gest și privire, cu fiecare cuvânt. A reușit să cucerească definitiv publicul, să-l înduioșeze, să-i fie alături pe muzica pe care o mai păstrează în gând și pe care o aude încă – inocența copilăriei de ieri, de azi, inocența tinerilor intrerpretând „Arta conversației“ – tihna unei arte tocmită din cuvânt de suflet. O artă care ne învață să ne îngăduim o primăvară minunată. O primăvară în care totul e nobil, totul e venerabil, totul e adevărat. Iar fidelitatea ei – sacra performanță a firescului, a umanului – a făcut-o învingătoare peste timp. Privind-o cum ascultă, la forța și pasiunea sa, la gândurile care o purtau spre luna ei minune, care o cuprinse cu totul, o primăvăra cu Brahms,  Ivanovici, Mozart, Vivaldi, Beethoven, luna aceea de minune, hărăzită în viață, o lună a fericirii când o simți dăruită, odată cu cea mai frumoasă bogăție a lumii, iubirea... Și un regal muzical, de suflet, un regal autentic, un regal de care își va aminti mereu. Un concert, regal de poveste, semnat Florin Berculescu, Marius Tiriplică, Cătălin Stepa și Cvartetul de coarde (Liceul de Arte Târgu-Jiu), cu reverență, scriitoarei Ileana Vulpescu.

Eli Gîlcescu

Ca să mai știm că dragostea există

Îngăduiți-mi să mă minunez

Chiar dacă puțini vor înțelege adevăratul motiv pentru care am așteptat această primăvară, acest aprilie, acest moment al atingerii mâinilor cu un fior sfânt, dar mai ales norocul că nu m-am născut nici prea devreme, nici prea târziu... doar la timp, pentru ce mi-am dorit să se și întâmple. Știam că numai atunci lucrarea va primi adevăratele laude, dragostea care i se cuvine, sensul drept și vrednic înaintea cititorilor. Iar cei care au săvârșit „Sărutul“, cu recunoștință și iubire permanentă pentru cea care ne-a învățat să ne mărturisim bucuriile cu simplitate și sobrietate, să le privim cu inima deschisă, așa cum cere buna-cuviință

Și totuși ce destin fericit au aceste cărți cu Poezia iubirii, cu fiecare zi mai înaltă, mai lumină, mai sublimă, cu fiecare gând mai simțitor, mai generos, măreț, fiecăruia, și noi, totdeauna ceva de adăugat fiecărui Sărut, ceva mult mai mult decât până acum

Eli Gîlcescu

Un dor permanent

https://www.youtube.com/watch?v=4B_zZMr6uOs&feature=youtu.be

Ileana Vulpescu, unul dintre acele nume magice, un nume ireal în toate manifestările sale, un nume care ascunde mult mai mult decât se pare, cu toate acestea, mult mai puțin decât ar trebui să fie, un nume de o frumusețe perfectă, un nume care există, un nume care contează  (Eli Gîlcescu)

Serafim de veșnicie (2)

Candidați la fericire –reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai mari evenimente ale timpurilor noastre. Astfel de zile sunt foarte rare în viața unei națiuni, când ne-am analizat credințele, speranțele și aspirațiile cu ochii minții ațintiți lângă cea mai vie floare de o rară frumusețe, prezentă în orice moment, în orice loc, înnobilând inimi, clipă de clipă, o floare din zorii creației ce pătrunde totul, cuprinde totul 

Autograf Ileana Vulpescu în Târgu-Jiu, Aprilie 2016

Eli Gîlcescu

L-a ales timpul

De la plecarea ei, scriu...

Încerc să-ți spun ce am trăit în acele zile, încerc să-ți spun totul, tot ce am simțit în fața frumuseții unei doamne rafinate; și mă tem să nu pierd vreun detaliu din rodul ostenelilor mele de a le culege, de a le păstra pentru tine... Ar fi o ocazie pierdută cu care s-ar putea să nu mă mai întâlnesc, poate. Pe de altă parte, au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a întâmplat la 300 km de București, neispitită în a-și schimba direcția, într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu-Jiu. Parcă îl aștepta pe cel ce avea să-i confirme, să-i ghicească gândul; îl aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut...

Iată cât a trebuit să treacă până cînd un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul autentic, i-a captat admirația, suspinul, și-a atins scopul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Eli Gîlcescu