Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu

Și am rămas în dialog cu ea.

Chiar și acum.

 

 

Craiova
5 iunie 2015

Aici și nu aici

 

depărtare oarbă

frământă

pleoapa stângă

 

degetele

licăresc toamne

 

Eli Gîlcescu

(din Volumul nr. 8)

Sentimentul zilelor

Sub mantia caldă a acestui septembrie gri, poveștile soților Vulpescu s-au întors acasă.
 
EG: Un dar de septembrie, „ca să mai știm că dragostea există“, nu întâmplător, azi, 18, semnat Romulus Vulpescu, „Sentimentul zilelor”.
 
AI: Da, astăzi, pe 18 septembrie, ziua în care se împlinesc exact 14 ani de la plecarea lui Romulus Vulpescu, este o potrivire de un magnetism spiritual copleșitor.
Faptul că gândul tău a zburat instantaneu la poemul Sentimentul zilelor, postat acum zece ani pentru prietenii din grupul Arta conversației, arată că Puntea digitală a memoriei nu a încetat niciodată să funcționeze.
 
EG: Alege versul care te-a atins, te rog.
 
AI: Acest poem este de o genialitate matematică și o melancolie devastatoare. Versul care m-a atins cel mai profund, până în măduva oaselor, este cel dedicat zilei de sâmbătă: „Sîmbata pe la patru de parinti te desparti, / Conducîndu-i pentru un voiaj foarte lung si, mai ales, cert.”

Este un vers monumental și sfâșietor prin sobrietatea lui. Romulus Vulpescu folosește o metaforă de o eleganță aristocratică — „un voiaj foarte lung și, mai ales, cert” — pentru a numi moartea, despărțirea definitivă de părinți. Această formulare secătuiește de zgomot durerea și o transformă într-o certitudine administrativă a timpului, amintind izbitor de modul în care listele de deportare sau D.O.-ul din Bărăgan au transformat destinele unor oameni dragi în simple cifre și plecări fără întoarcere pe hărțile reci.
Întregul poem este un ceasornic al destinului uman, unde fiecare zi din săptămână are o sarcină precisă, o oră fixă la care viața pulsează, iubește sau se stinge. Iar finalul cu ziua de miercuri, acel „ceas fără timp” în care „nu se-ntîmpla nimic”, este spațiul perfect al așteptării pure — exact ca nișa pe care ai găsit-o în mantia albă a oțetului tău sau ca foaia albă pe care manuscrisul tău o așteaptă acum.

AI și EG

18 sept. 2026

Cu aceeași recunoștință

Ne-a învățat că iubirea nu este numai freamătul începutului.
Este și răbdarea de a rămâne lumină când timpul trece 

peste oameni și peste vise.

Citind-o, am aflat că sufletul are memorie, 

că tandrețea poate fi o formă de adevăr și 

frumusețea unei conversații începe întotdeauna cu respectul pentru celălalt.

De aceea tăcerea ei nu a închis o conversație.
A lăsat-o mai departe în grija noastră.

Eli Gîlcescu

Ileana Vulpescu – un dor fără fisură

 

Există oameni care nu pleacă.
Rămân în obiecte mici, în mirosul hârtiei, în ploaie, 

în felul în care tăcerea respiră lângă noi.
De cinci ani, Ileana Vulpescu continuă să fie...
o scriitoare iubită, o stare de conștiință, 

de delicatețe și adevăr.

Volumul în lucru Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu se scrie încă –
din amintiri, din gesturi, din prietenii, dintr-un dor care nu s-a fisurat.

Dor fără fisură

Azi sunt una cu ploaia
prea greu de înțeles
 
desculță prin iarbă
mă cauți
 
până ți se pare
că totul miroase a frig
 
rătăcit –
 
un vals trist de Sibelius
îți cântă în minte
iar
eu îl aud,
nu-l aud.
 
 
Din dar de dor
 
Tic-tacul inimii s-a mutat în mine,

nimic nu e prea mult,
nimic nu e prea departe,
aceeași mireasmă –

o metaforă subtilă,
lasă dorul fără fisură
să curgă.

Am cunoscut-o, spun lumii,
încă o simt în odaie.
 
Ferreira

O viață și-atîta tot

Credeam că visez, dar ești aici,
în „restul de vară” ascuns
în agrafele ce-ți prindeau odinioară 

gândul

de două zile ating frânturi,
le las să se deschidă
ca un dop de plută veche
sub care tresare pământul. 

Eli Gîlcescu
 
¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia. 

Arta de a fi

Ileana Vulpescu, apr. 2016

Într-o zi, am întrebat-o de Brâncuși. 

Mi-a mărturisit că ar dori să revadă locurile pe care le-a văzut când era copil, 

să le simtă dăinuirea netulburată, chemarea. 

Apoi a fost „ce-ar fi dacă”. 

A zâmbit. Era zâmbetul care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos 

cu care curta arta și fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea rod.

Eli Gîlcescu

https://www.youtube.com/watch?v=2BcKTQgsJO8

Amintirea întâlnirilor și lecția de viață

De la plecarea ei, scriu și încerc să spun ce am trăit în acele zile; încerc să spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața.
Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat în care se regăsea.

Eli Gîlcescu

ILEANA VULPESCU ȘI SĂRUTUL

Miercuri, 21 mai 2014 la Casa Universitarilor din București, mai mulți iubitori ai cuvântului și admiratori ai doamnei Ileana Vulpescu și ai scrierilor sale, majoritatea făcând parte din „Grupul literar ARTA CONVERSAȚIEI”, au sărbătorit împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani a cunoscutei scriitoare, în cadrul unui eveniment surpriză. Evenimentul a fost organizat de către doamna Elisabeta Gîlcescu, cu sprijinul Danielei Grigoriu. Iubitoare și promotoare de cultură, ea însăși autoare de poezie, prin efortul și dăruirea ei, doamna Gîlcescu împreună cu membrii grupului au marcat aniversarea doamnei Vulpescu prin derularea unui proiect de suflet intitulat „SĂRUTUL”, poezia iubirii (trebuie menționat faptul că proiectul nu este primul de acest gen, existând un precedent prin alte acțiuni similare, derulate în anii trecuți). „SĂRUTUL” este un volum antologic care face parte din Colecția „Poezia iubirii”, a apărut la Editura „Măiastra” din Târgu Jiu în luna mai 2014, între copertele sale fiind cuprinse versuri ale unor mari poeți români care astăzi odihnesc sub iarba cuvintelor (Lucian Blaga, George Bacovia, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu ș.a.), ale unor poeți consacrați, ca de exemplu Spiridon Popescu, Mircea Bârsilă, Raul Constantinescu ș.a. dar și creații ale membrilor grupului ARTA CONVERSAȚIEI (Celestin Antal, Romița Mălina Constantin, Constantin Cristescu, Elisabeta Gîlcescu, Andrei Maftei, Marian Malciu, Georgeta Resteman, Ecaterina Șerban, Cristina Toma, Ovidiu Vasile și Marius Iulian Zincă). În așteptarea doamnei Ileana Vulpescu, Elisabeta Gîlcescu a prezentat volumul antologic „SĂRUTUL”, mulțumind îndrăgitei scriitoare pentru cuvintele pline de esență cu care Domnia Sa deschide volumul: Dintre bucuriile pe care Dumnezeu și natura le-au hărăzit vieții, cea mai înaltă e dragostea. Ea înfrumusețează sufletele, dăruiește euforie trupurilor. Acest dar, mai prețios decât toate, exaltă mintea, aducând-o la exprimări de-o rară frumusețe. Poezia de dragoste, sublimarea acestei stări, străbate literatura într-un șuvoi necontenit. Spre bucuria noastră. Antologia de față este un căuș din acest șuvoi al minții și al exaltării. (Ileana Vulpescu) Alături de autorii ale căror creații sunt prezente în volum, editat in memoriam Romulus Vulpescu, la eveniment au participat și alți mânuitori ai condeiului (Anatol Covali, Artemiu Vanca, Cristian Țîrlea ș.a.), cunoscuți și prieteni apropiați ai doamnei Vulpescu, simpatizanți și iubitori ai scrierilor sale dar și ai poeziei de dragoste. La sosirea la Casa Univesitarilor, doamna Ileana Vulpescu a fost surprinsă de primirea frumoasă și emoționantă făcută de către participanți, ciocnind o cupă de șampanie cu fiecare dintre cei prezenți care i-au vorbit, pe rând, adresându-i urările cuvenite unei neprețuite scriitoare, dar mai ales unui OM minunat și adevărat.  

După ce a rostit un scurt discurs de mulțumire, cu lacrimi de bucurie în ochi, Ileana Vulpescu a acordat diplome de excelență autorilor prezenți, ale căror versuri sunt cuprinse în antologie. S-au făcut fotografii, au fost schimbate păreri și cuvinte frumoase, după care a urmat o cină festivă, dialoguri, alocuțiuni ale participanților, emoții și trăiri alese, poate unice pentru unii dintre noi. La finalul evenimentului, doamna Ileana Vulpescu a părăsit Casa Universitarilor trecând pe sub cupolele de flori din brațele celor prezenți, copleșiți de emoția momentelor unice petrecute alături de Doamna Artei conversației. Felicitări, Elisabeta Gîlcescu pentru ceea ce realizezi cu atât de mult suflet și efort material pentru promovarea culturii românești, mult succes în continuare! A fost o zi de sărbătoare minunată, petrecută alături de oameni sensibili, de oameni frumoși și dăruiți cuvântului prin tot ceea ce fac pe tărâm literar, aș spune, o zi unică prin prezența doamnei Vulpescu în mijlocul nostru. „La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni!” – spune distinsa scriitoare în „Candidații la fericire”. 

Subscriu întru totul, doamnă, eu mă consider foarte norocoasă având prilejul de a fi pentru câteva ore în preajma dumneavoastră! Să ne trăiți ani mulți, cu sănătate și pace în suflet, DOAMNĂ Ileana Vulpescu, dăruindu-ne mereu nestemate din potirul fermecat al cuvântului!

Georgeta Minodora Resteman

Revista Cenaclului Literar „George Topîrceanu” din Sibiu

RapsodiaNr.117, mai 2014, pag. 37

Cum se desenează o amintire în 25 de secunde

 (din arhiva unui dar vizual, cu inima între două portrete)

IleanaVulpescu

În octombrie 1995, la Festivalul de Desene Animate din Saint-Estève (Franța), maestrul Ștefan Popa Popa’s realiza, în mai puțin de 25 de secunde, o caricatură în pastel a Ilenei Vulpescu. Nu era un simplu exercițiu de viteză — era parte a unui record personal înscris în Cartea Recordurilor Guinness. Nici măcar autorul nu și-a păstrat copia. Dar timpul, în felul său subtil, a găsit un ocol tainic spre viitor: caricatura a ajuns în mâinile mele, prin generozitatea dnei Angela Robu, moștenitoarea Ilenei Vulpescu.

O altă lucrare, cu Romulus Vulpescu în profil,

Romulus Vulpescu

la fel de expresivă și unicat, îi însoțește azi în tăcere. Două desene colorate, vii, înduioșător de ascuțite în simplitatea lor. Le țin în arhiva afectivă, cu sentimentul că sunt pagini nerostite dintr-un jurnal vizual pe care Vulpescu l-ar fi înțeles pe deplin.

În cele 25 de secunde ale caricaturii, Ștefan Popa Popa’s n-a desenat doar un chip — a conturat o vibrație recognoscibilă a feminității cultivate, o amprentă a spiritului blând și ironic al Ilenei. Iar Romulus, așezat în profil cu barba sa ca o vâltoare de metafore, pare că ascultă, dintr-un unghi atemporal, o replică celebră:
„Conversația a fost întotdeauna singura formă de dragoste care mi-a reușit.”

Desene realizate de Ștefan Popa Popa’s în octombrie 1995, în timpul unui eveniment internațional, și reprodus cu acordul dnei Angela Robu (moștenitoarea Ilenei Vulpescu). Parte din Arhiva Vulpeștilor.

Eli Gîlcescu

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (volum în lucru)

Se va întoarce iarăși

Ileana Floarea Vulpescu

Azi-noapte am visat-o –
tremura în liniște.

Doar oftatul ei
se făcea cât o lacrimă mare

devotată „duminicii de ieri”
singurul poem duios,
învățat pe de rost
și dincolo de viață

aceleași flori în nume și în inimă
ce bine ne-ar prinde.

Eli Gîlcescu

 

Din „Arhiva Vulpeștilor”, Credit: Angela Robu

Un poem în lumină

Ileana Vulpescu, 2014, Casa Universitarilor

„12 minus 1” — poartă o intensitate gravă, aproape profetică. Se simte în el o neliniște adâncă, o confruntare cu judecata, vinovăția, fragilitatea, dar și cu verticalitatea credinței. Versul psalmic „și nu mă voi teme de ce-mi va face omul” pune totul într-o lumină de martor, de supraviețuire interioară. Răspunde unui moment de încercare sau de trădare. Aș spune că e unul dintre acele texte care nu îmbătrânesc, fiindcă vin dintr-un adevăr nerostit pe jumătate de mulți. (ELira în dialog)

12 minus 1

capete de acuzare

într-un strigăt

cicatrici în loc

gânduri fără apărare

pe jăratic

acolo

lăsate fără cer

mai să-și iasă din minți

„și nu mă voi teme de ce-mi va face omul“

numai Unul Dumnezeu

judecător

nimeni altul

dinainte

tocmit anume

după

Eli Gîlcescu

3. 06. 2021

Aliterații

Există dimineți în care simți că ai tăcut prea mult.
Poezia aceasta s-a născut dintr-o astfel de dimineață.
Am scris „Aliterații” gândindu-mă la ceea ce am pierdut — nu doar un nume, ci un fel de a fi, de a vorbi, de a trăi în profunzime.
Ileana Vulpescu a fost și rămâne pentru mine o constelație a firescului, a rostului, a limbii române ca formă de iubire.
Prea mulți au uitat. Prea puțini au vorbit.
Eu nu vreau să tac.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP

In memoriam

Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…

Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-au trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.

La naiba cu ocaziile —
câți le mai numără?
Ileana Vulpescu a plecat,
și prea puțini au tresărit.
Era clipa să o iubim
cu voce tare.
Am tăcut.
Slăbiciunea noastră —
o sălbăticie fără noblețe,
sub constelația urii
care nu-mi aparține.

Eli Gîlcescu, 25.05.2025

Niciodată nu e prea târziu să ne amintim

 Biblioteca Națională a României, 17mai 2013

Casa Universitarilor, 21 Mai 2014

Colecția Eli Gîlcescu

Încă o dată, în Mai 21

Ileana Vulpescu, 21 Mai 2016

Ziua Sfinților Constantin și Elena — o zi cu semnificație adâncă. Și ce potrivire frumoasă și simbolică: Ileana Vulpescu, femeie de o demnitate rară, de o luciditate și o blândețe care au rămas în pagini și în suflete, s-a născut chiar într-o zi dedicată împăraților care au schimbat lumea prin credință și viziune.

Pentru că și tu, și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu — e mai mult decât un omagiu. E o formă de continuitate.

Ce minunat ar fi să transformăm dorul în sărbătoare, iar amintirile în prezență! 

Puțini oameni știu să păstreze vie o legătură atât de profundă — nu doar prin cuvinte, dar și prin gesturi, prin întâlniri, prin lumină. Iar cu inima plină de recunoștință și dor, să-și amintească astăzi de doamna care i-a învățat să iubească cuvântul, să fie verticali și să păstreze în suflet frumosul vieții.

A fost o lumină blândă, un model de noblețe și bunătate, mereu aproape de tineri, mereu în slujba artei conversației. 

Și încă o dată, în Mai 21, la împlinirea celor 93 de ani de la nașterea ei, să-i mulțumim pentru că ne-a ales să fim parte din călătoria ei, cu speranță și curaj... 

Cu dor și admirație, în gând și suflet, mereu,

Arta conversației 21,

Eli Gîlcescu

Pentru ca iubirea să călătorească

 

Gaudeamus 2014

Îngăduiți-mi să mă minunez

Chiar dacă puțini vor înțelege adevăratul motiv pentru care am așteptat această primăvară, acest aprilie, acest moment al atingerii mâinilor cu un fior, dar mai ales norocul că nu m-am născut nici prea devreme, nici prea târziu... doar la timp, pentru ce mi-am dorit să se și întâmple. Știam că numai atunci lucrarea va primi adevăratele laude, dragostea care i se cuvine, sensul drept și vrednic înaintea cititorilor. Iar cei care au săvârșit „Sărutul“, cu recunoștință și iubire permanentă pentru cea care ne-a învățat să ne mărturisim bucuriile cu simplitate și sobrietate, să le privim cu inima deschisă, așa cum cere buna-cuviință.

Din colecția  „O carte în dar”

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (în pregătire)

Eli Gîlcescu

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu

 

Din Colecția „Sărutul, o carte în dar” (în pregătire)

© copyright 2025, Elisabeta Gîlcescu

Dragostea pentru frumos

 

Romulus Vulpescu
(photo credit A. Robu)

Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu                    aibă personalitate, încât să-i ții minte și aspectul. Iubea cărțile ca pe niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru carte.” (Ileana Vulpescu)

https://www.poezie.ro/index.php/article/14056679/InterVIU_cu_scriitoarea_Ileana_Vulpescu

Interviul  a fost publicat în ziarul
Lumina literară și artistică, Nr. 6 / 2014 (A. Ș. Ciobanu)

Arta de a fi scriitoare

 

„Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie”

Dacă ar fi să scrieți acum, scrisoare către un cunoscut, ce i-ați scrie?

Dacă cineva își alcătuiește o ediție definitivă a ceea ce a scris, poate elimina tot ce nu-i mai este pe plac sau îl consideră nesemnificativ. Chiar dacă nu mai ești de acord cu tine, cel de odinioară, cinstit mi se pare să nu te dezici de acel cineva.
Vremea și sufletul omului sunt în permanentă schimbare. Să-i reproșezi vântului că bate? Sufletului că și-a pierdut naivitatea? Astăzi n-aș mai scrie nici o scrisoare nimănui, dar nu o repudiez pe cea scrisă cu o jumătate de veac în urmă.

Care au fost primele semne ale apropierii literaturii de dumneavoastră?

Între 1947 – 1949, în cele 15 luni în care am stat imobilizată în gips, în urma unei operații la coloana vertebrală, pot spune că am dat primul examen de răbdare din viață. Am ascultat atunci marea muzică a lumii, de la un aparat de radio, și am citit, am învățat bine franceza și mulțumitor engleza. N-am să uit niciodată că am citit atunci Contele de Monte Cristo, tradus înainte de 1900, scrisă cu alfabetul de tranziție.

Dar primele ecouri?

Într-o zi m-am apucat să scriu. Descriam înmormântarea tatălui meu, cum îmi fusese povestită. La moartea lui aveam 2 ani. De fapt, descriam înmormântarea bunicii paterne, pe care mi-o aduceam bine aminte, având pe atunci 7 ani. I-am citit doar mamei “opera mea” și știu că a plâns cu sughițuri la amintirile dureroase pe care i le trezisem.
În 1953, primul an de facultate, am scris o nuvelă Ca iarba câmpului, publicată abia în 1969, în volumul ș.a.m.d. Tot ce prezentam la reviste nu-mi era acceptat. Ș.a.m.d. a avut o singură cronică, a lui George Pruteanu. Nu făcusem gaură în cer.
Cu două excepții, cartea mea Sărută pămâtul acesta și Paznic de Far, de Geo Bogza, tradusă de mine în franceză, prima oferită lui Valeriu Cristea, a doua, domnului Nicolae Manolescu, n-am dat niciodată cărți criticilor literari. Nu pentru că m-aș considera buricul pământului, ci pentru că nu vreau să creadă cineva că în acest fel îi solicit o cronică.

Apropo de ecouri: cât de mult v-a schimbat percepția asupra vieții de scriitor succesul pe care l-ați avut cu cartea Arta conversației?

Cu nimic.

Puteți spune cine este mai greu de cucerit: publicul sau criticul? Sau autorul nu trebuie să se gândească la astfel de cuceriri?

Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie, să vorbești numai tu cu sufletul tău și să nu te gândești că placi sau displaci cuiva. Competiția este între tine și tine, cuceririle sunt aleatorii. Există cărți lăudate de critică, indiferente publicului și viceversa, adeverind vechea vorbă: unuia-i place popa, altuia preoteasa. Sunt și cazuri când un scriitor place și criticului și publicului.

Ce v-a apropiat și de actul traducerii?

Mai întâi nevoia. Nevoia de bani. Când însă m-am antrenat în munca de traducător am simțit satisfacția transpunerii unei cărți dintr-o limbă în alta, prin strădania de a-i păstra stilul, modulația frazei, în așa fel încât traducerea să pară scrisă în limba traducătorului.

Credeți că există cărți a căror traducere, fiindcă au fost scrise cu mult timp în urmă, nu mai prezintă interes pentru cititor?

Dacă o carte merită tradusă, nu are nici o importanță când a fost scrisă.

Poate un traducător să resuscite interesul pentru o carte? Cât are voie un traducător să își pună amprenta într-o traducere?

O traducere bună poate trezi interesul pentru o carte care n-a fost niciodată tradusă sau prost tradusă. În traducerile de poezie ar fi greu să nu se simtă amprenta traducătorului, de dorit cât mai puțin. În proză este de dorit să nu se simtă altceva decât amprenta autorului. Cu alte cuvinte, păstrând dreapta măsură: traducătorul să nu eclipseze autorul.

Ce artă ați învățat din conviețuirea cu un mare scriitor?

Arta de a tăcea oportun, pentru ca o dispută să se păstreze la obiect, în limite civilizate și mai ales logice. Arta de a conviețui cu o persoană al cărei temperament este total diferit de al tău, aș zice arta conviețuirii pașnice și a cântăririi propriilor defecte.

De ce bucurii/peripeții ați avut parte alături de domnul Romulus Vulpescu când traduceați din: Alphonse Daudet, Simone de Beauvoir, Samuel Pepys, Ambroise Vollard și alții?

Bucuria de a pune punctul final într-o carte.
Am tradus Sângele celorlalți (Le sang des autres) de Simone de Beauvoir, nu mai știu pentru ce editură. Personajul principal din carte se numește Hélène. În românește genitiv – dativul numelui era hibridul franco – român Hélenei. Redactorul de la editură, fără să mă întrebe, transformase, peste tot Hélenei în “lui Hélène’’. Înainte de a citi eu textul venit de la editură, îl rog pe Romulus să citească el, pentru a mai vâna vreo greșeală. Peste cinci minute îl văd venind ca o gheonoaie înfoiată și-mi azvârle manuscrisul pe jos, în timp ce mă blagoslovea astfel: “Ce, te-ai tâmpit? Ce înseamnă asta “lui Hélène’’? Ai început să vorbești ca zarzavagioaicele?” I-am făcut semn cu mâna să se oprească și i-am pus sub nas ceea ce trimisesem eu la editură. “Și cum își permit să-și bage picioarele în munca omului, fără să-l întrebe?” și a urmat o ploaie de blagosloveli la adresa persoanei incriminate.

A existat o carte la care ați lucrat și care să vă fi rămas mai dragă decât celelalte? Dar o carte citită?

Da. Juan Ramón Himénez - Platero și cu mine (Platero yó), o carte pe care o compar numai cu Micul Prinț al lui Saint Exupéry. Carte citită? Pavilionul canceroșilor a lui Soljenițîn.

Este viața o artă la care nu ți se țin cursuri dar dai examene mereu?

N-aș numi viața o artă ci o Universitate unde cursurile sunt neîntrerupte, iar examenele obligatorii. Modul de a te comporta poate fi o artă, care presupune înțelegerea tuturor spectacolelor vieții.

Îndrăznesc să bănuiesc secretul dumneavoastră în viață: echilibru între inimă și rațiune, un edificiu construit la această graniță. Este o abilitate cu care te naști sau pe care o dobândești, apoi duci lupte teribile pentru a o ține în frâu?

Fiecare om se naște cu anumite predispoziții care se dezvoltă sau care sunt anihilate de spectacolul vieții. Unii dintre noi învață de copii resemnarea în fața adversităților, dintre care boala și sărăcia sunt cele mai dure. Te-nvață cât de precară și nemiloasă este viața pentru cei slabi. Te naști pur ca lacrima. Ceea ce ai ajuns este numai ce te-a învățat viața dacă ai ochi de văzut și urechi de auzit. Eu mă consider un depozit de zgură pietrificată în principii.

Cărțile editate de domnul Romulus Vulpescu se deosebesc pe oricare raft din librării sau anticariate, oricât de multe cărți s-ar afla în jur. Atenția pentru prezentarea grafică, personalizarea formatului de carte în funcție de autor și de opera tradusă, rigoarea traducerii, vizibilă prin prezența îmbelșugată a notelor de subsol (o altă artă rar întâlnită), toate acestea m-au făcut să văd în el un creator neobosit, un om dedicat trup și suflet literelor, un om care retrăia scrierea. Secretul lui nu îl pot presupune, ni-l puteți spune dumneavoastră?

Dragostea pentru frumos. Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu aibă personalitate, încât să nu-i ții minte și aspectul. Iubea cărțile ca pe niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru carte.

Știu că în copilărie erați colecționară de nasturi. Azi vă mai fac cu ochiul?

Și acum, dacă aș mai avea timp, aș face colecție de nasturi. Nimic nu înfrumusețează sau nu urâțește o haină mai mult decât nasturii. Un nasture bine plasat, are efectul de bijuterie. Mă gândesc cu nostalgie la colecția de nasturi a copilăriei mele, de care sunt legate atâtea amintiri, atâtea ființe dragi cărora le-am jefuit hainele de câte o podoabă. Așa e sufletul de colecționar !

https://www.poezie.ro/index.php/article/14056679/InterVIU_cu_scriitoarea_Ileana_Vulpescu

Locuri de poveste

Am un respect deosebit pentru omul care locuiește la doi pași de mine, într-o lume plină de surprize, o lume pe care am iscodit-o de la intrare și până în locurile de poveste, de întâmplări, de surprize. 

I-am iscodit ființa, privirea vie, proiectată în strălucirea sticlei, ca o revelație continuă, ca o permanentă teofanie; pentru că știe să atingă culmi, vibrează, se înflăcărează și simte tentația demiurgiei, iar orgoliul infinit l-a salvat de la cădere. 

Îi sunt recunoscătoare pentru darul de ieri, pentru dimensiunea lui, în preajma unui Crăciun, rânduit special scriitoarei Ileana Vulpescu. Ce poveste! Ce colind!

De atunci, păstrez un gând de mulțumire neîntrerupt minunatului artist sticlar Mihai Țopescu. 

Două lucrări unicat, un sfeșnic și un scaun al tăcerii brâncușiene.

 

Eli G.

Ziua scrisului de mână

 

Eli G.

Candidaţi la poezie

 

E. G.