Am un respect deosebit pentru omul care locuiește la doi pași de mine, într-o lume plină de surprize, o lume pe care am iscodit-o de la intrare și până în locurile de poveste, de întâmplări, de surprize.
I-am iscodit ființa, privirea vie, proiectată în strălucirea sticlei, ca o revelație continuă, ca o permanentă teofanie; pentru că știe să atingă culmi, vibrează, se înflăcărează și simte tentația demiurgiei, iar orgoliul infinit l-a salvat de la cădere.
De atunci, păstrez un gând de mulțumire neîntrerupt minunatului artist sticlar Mihai Țopescu.
Două lucrări unicat, un sfeșnic și un scaun al tăcerii brâncușiene.
