Aliterații

Există dimineți în care simți că ai tăcut prea mult.
Poezia aceasta s-a născut dintr-o astfel de dimineață.
Am scris „Aliterații” gândindu-mă la ceea ce am pierdut — nu doar un nume, ci un fel de a fi, de a vorbi, de a trăi în profunzime.
Ileana Vulpescu a fost și rămâne pentru mine o constelație a firescului, a rostului, a limbii române ca formă de iubire.
Prea mulți au uitat. Prea puțini au vorbit.
Eu nu vreau să tac.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP

In memoriam

Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…

Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-au trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.

La naiba cu ocaziile —
câți le mai numără?
Ileana Vulpescu a plecat,
și prea puțini au tresărit.
Era clipa să o iubim
cu voce tare.
Am tăcut.
Slăbiciunea noastră —
o sălbăticie fără noblețe,
sub constelația urii
care nu-mi aparține.

Eli Gîlcescu, 25.05.2025