Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea
Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii,
atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce aratăm
a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o
cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite,
totuşi, pe-acest pamînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de
expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o
minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana
era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner
din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor
de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe
de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi
acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o
vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce
ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu
har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din
fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo,
sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm
singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta «mamă din Bucureşti», cum mă numeai cu
duioşie mereu,
Ileana Vulpescu
august 2009
