Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea
Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii,
atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce aratăm
a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pamînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pamînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta «mamă din Bucureşti», cum mă numeai cu duioşie mereu,
Ileana Vulpescu
august 2009
Tatiana – o mînă de om, înzestrată cu o voinţă, cu o putere sufletească şi cu o înaltă resemnare, cît pentru o armată. Rar, o fiinţă atît de armonios dăruită de natură: o apariţie graţioasă, plină de farmec uman şi feminin. Printre cele care cîştigă prin cuvînt: bun-simţ, inteligenţă, umor, replică promptă, plină de sens şi de haz.
RăspundețiȘtergereO viaţă grea a dus-o la profunda înţelegere a tot ce o înconjura şi la un neabătut simţ al dreptăţii. Mîndră de tatăl ei, miner, de o mamă care a crescut, dîrz, vertical, trei copii. Mîndră de oamenii locului de unde se trăgea. Iar noi, cei care am IUBIT-O – mîndri de ea – păstrînd în suflet glasul ei de heruvim.
Nu putem şti cum îi este ei ACOLO fără noi; nouă, AICI, ne este tare greu fără ea; IUBIREA care ne-a legat nu s-a stins, şi nu se va stinge. Rana se va cicatriza, cu timpul – acest leac universal amorţitor al durerii. În locul ei va rămîne o urmă albă a iubirii, pe care despărţirea nu o va şterge niciodată; ne va rămîne HARUL BINECUVÎNTATEI AMINTIRI A TATIANEI.
Romulus Vulpescu - august 2009