Pentru ca iubirea să călătorească

 ... ne-a ales.

Ne-a ales, ca dovadă a blândeții, prospețimii și candorii privirii – izvor de modestie, lecție pentru toți, în sanctuarul ei, oameni de suflet, cu atâtea gânduri și povești, „cărora nici n-ai ști să le dai un nume...“.

Ne-a ales la Gaudeamus, printre prieteni și scrierile lor, la Biblioteca Națională a României, la Casa Universitarilor.

A ales cele mai frumoase gânduri pentru tinerii de azi, arătând până unde poate să meargă binele, atunci când vrei să-ți faci „o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești“.

A ales să guste din cupa prieteniei la Spice Club, căci numai astfel înțelegea că poate s-o desăvârșească, printre prieteni, oriunde s-ar afla, descoperind bogăția lăuntrică a acesteia, ridicând-o la rangul de artă pentru toți.

Simțind o anume fericire în fiecare întâlnire cu prietenii, a găsit resurse să triumfe, să pășească în cel mai frumos miraj al iubirii, poezia, deschisă mereu într-un sens nobil, vocație truditoare, cu alegeri înțelepte, nicidecum a unui beneficiu, nicicând tristă, nicicând învinsă.

Încă ne aparține, cu glasul strunit, cu instinct lămurit de poveste și amintiri, multe amintiri, acolo sub fruntea răcorită, desprinse din tezaurul uriaș, să ne apropie iar și iar (pentru a câta oară?) la adăpostul modestiei, să surprindem cuvântul armonios, drept și demn, cu mai multă expresie, cu unica noblețe.

Am fost o întâmplare în această lume, și poate că tot întâmplarea ne-a ales să dăruim poezie iubirii, infinitului, sărutului.

Nimic nu este mai frumos decât să eliberezi, cu inocență, poezia când nu mai ești al ei, rătăcind pe alte drumuri voci, entuziasm – generoasă deschidere față de cititori, în marele concert al sensibilității, originalității – vibrație întru desăvârșire.

Desele încercări de a aduce arta acolo unde îi e locul, lângă cititori, să o sporească în scopuri nobile, nu au rămas fără ecou.
Într-o zi, am întrebat-o de Brâncuși. Mi-a mărturisit că ar dori să revadă locurile pe care le-a văzut când era copil, să le simtă dăinuirea netulburată, chemarea. Apoi a fost  „ce-ar fi dacă”. A zâmbit. Era zâmbetul care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos cu care curta arta și fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea roade, într-un fel special, tinerilor, de stimă și afecțiune, de înălțare spirituală, o adorație pioasă vrednicilor înaintași. Un adevăr care obligă la respect și neuitare, o datorie. De aceea a ales să petreacă Sfintele Florii printre gorjeni. A ales, insistent, tenace, cu o discreție formidabilă, de înnobilare și mângâiere, ce vine din nevoia de lumină. Ne-a ales să-i descifrăm cuvântul ce atrage și care te ține la distanță, să-i descoperim originea, dar mai ales puterea de a-l îmblânzi, de a-l convinge să continue aventura spirituală. A ales un loc privilegiat în spațiul cultural, deschis celei mai aproape, celei mai meticuloase arte, cea a conversației, plină de candoare și sinceritate.
A ales un loc unde dumnezeirea este pretutindeni.

De la plecarea ei, scriu și încerc să-ți spun ce am trăit în acele zile; încerc să-ți spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat sufletește și în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc. Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuviințat: ”Totul a fost bine” . Ne-am hrănit din povestea ei,  povestea unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață. 

Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a-și schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut. Iată cât a trebuit să treacă până când un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Azi nu o plâng. Mă bucur  pentru ce a lăsat în urmă. Pentru că știa încotro merge. Sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne! Nu pot să nu mă gândesc sau să mă pierd, cu o emoție puternică, pe care imaginându-mi o altă poveste despre ispășire sau așa cum o știu, dacă marea o va purta spre mal, dacă se va ridica încet, sub razele lunii sau mai înspre dimineață, să se bucure de ceea ce vede, să se întristeze de ceea ce aude, apoi să se mistuie în noapte, să nu mai audă, să nu mai vadă, iar toate despre oameni ar fi răsturnate, toată fața i-ar fi scăldată în lacrimi pentru cei vinovați. Ar fi o carte zguduitoare, un joc cu consecințe ireparabile. Ar fi o carte cu de toate, dragoste, război, vinovăție, moarte și multă suferință. Și poate va ști s-o ia iar de la capăt, pentru a ascunde păcatele celor care prin perfidie și lăcomie s-au ridicat împotrivă, și n-au știut să se oprească la timp.

A fost cel mai modest om de cultură. Doar câțiva îi pot sta alături. Din ce în ce mai puțini în timpurile noastre.

Prietenoasă cu cel ce voia să-i calce casa. Și în orice loc, în orice moment, înnobilând inimi, clipă de clipă. O casă mereu deschisă pentru prieteni, o casă plină de cărți, așezate una lângă alta, cu iubire ca pentru o ființă, cărți multe.

În prag, cu același zâmbet duios.

Și cât de frumoasă era! Încinsă de dragoste, glasul nu-i tremura, nici fruntea nu i se încrunta. O mângâiere și povestea. Mereu în lumină, risipind oricare întunecare, oricât de adâncă era. Un regal al simplității și al umanului. 

Au urmat și alte întâlniri memorabile.

Azi, tristețea mă pune pe gânduri. Și doare.

O altă poveste.

Nu cred că și-ar fi dorit s-o citească. Nici s-o trezească pe cea de ieri.

Nici să asculte tăcerea mormântală a casei

... dincolo de ușă, însângerându-și mâna, ca ... în Ziua Sfârșitului

cât pentru o viață ce e, ce nu e, ce nu se cade să fie cea de dinainte cea de după, până și ploile s-au mai liniștit și vântul.

Asta înseamnă iubire, descătușare, tihnă când toți unul, același Dumnezeu.

S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda

împinsă de întâmplare s-a stins când n-avea încotro

și setea aceea de mister, de adevăr s-a stins cum nimic n-a fost să deschidă iar inimi

gata să plângă, să râdă, să plâng.

 

RIP Ileana Vulpescu

21Mai 1932 – 11 Mai 2021

Fie-i sufletul blând veșnic amintit!

 

Eli Gîlcescu

Ziua inefabilului absolut

 

Din colecția „Te miri că n-am uitat“

... Iubiri

În umbre de ceasloave prăfuite

S-au risipit iubirile stelare -

Brodate-n psalmi, zidire şi-nălţare -

Dar urme desuete, surghiunite

 

În turle reci, lovesc în matca nopţii

Cu clopote de-argint bătând a vină.

Străfulgerări de palidă lumină,

Plângându-şi armonia-n pumnii sorţii

 

Râvnesc la chinul dulce-al strălucirii

Din ochi rotunzi, iviţi din sânul ierbii.

Pe frunţi de rouă se dezmiardă cerbii,

Sorbind din nestematele iubirii...

 

Prin pânze moi trudesc să se strecoare

Ecouri de-orologii diafane

Vagi ritualuri de sărut, profane,

Mimeaz-o pâlpâire de candoare.

 

Iubiri bolnave, năluciri de-o vară,

Îngeri de lut plătind cu-amar tributul

Carnagiu de petunii în sărutul

Agonizând într-un potir de ceară....

 

Georgeta Resteman

Din colecția „Ileana Vulpescu și Sărutul“, Casa Universitarilor, 2015

În fiecare zi

Mi-e dor de ea, un dor în fiecare zi. Și nu știu de ce, dar mă văd alături, la BNR, la Casa Universitarilor, la Gaudeamus... Cu privirea, cu gândul, nu știu cum, reușea să mă atragă în universul ei, în locuri de lumină, cu propria măsură, propria modestie, simplă, firească, omenească, când își amintea povești despre oameni, despre relațiile dintre ei, despre fragilitatea vieții. Și mai ales când simțea „singurătatea ca pe-o inevitabilă condiție sufletească“, când nimeni nu te mai caută, când cercul prietenilor devine foarte strâmt.

Mereu am simțit-o puternică, în stare să lupte cu boala. Viața, pentru ea, a fost și este o luptă. Și mă bucur că a câștigat această luptă.

Pentru că o iubesc, am ales să-i scriu. Cu aceeași dragoste de mai înainte. Așa ca un asentiment, de cine știe unde, de cine știe cât.

Eli Gîlcescu

https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-cartea.html

ILEANA VULPESCU ŞI „SĂRUTUL“ – EVENIMENT ANIVERSAR

Miercuri, 21 mai 2014 la Casa Universitarilor din Bucureşti, mai mulţi iubitori ai cuvântului şi admiratori ai doamnei Ileana Vulpescu şi ai scrierilor sale, majoritatea făcând parte din “Grupul literar ARTA CONVERSAŢIEI”, au sărbătorit împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani a cunoscutei scriitoare, în cadrul unui eveniment surpriză.

 Evenimentul a fost organizat de către doamna Elisabeta Gîlcescu, cu sprijinul Danielei Grigoriu. Iubitoare şi promotoare de cultură, ea însăşi autoare de poezie, prin efortul si dăruirea ei, doamna Gîlcescu împreună cu membrii grupului au marcat aniversarea doamnei Vulpescu prin derularea unui proiect de suflet intitulat ‘SĂRUTUL”, poezia iubirii (trebuie menţionat faptul că proiectul nu este primul de acest gen, existând un precedent prin alte acţiuni similare, derulate în anii trecuţi).

“SĂRUTUL” este un volum antologic care face parte din Colecţia “Poezia iubirii”, a apărut la Editura “Măiastra” din Târgu Jiu în luna mai 2014,  între copertele sale fiind cuprinse versuri ale unor mari poeţi români care astăzi odihnesc sub iarba cuvintelor (Lucian Blaga, George Bacovia, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu ş.a.), ale unor poeţi consacraţi, ca de exemplu Spiridon Popescu, Mircea Bârsilă, Raul Constantinescu ş.a. dar şi creaţii ale membrilor grupului ARTA CONVERSAŢIEI (Celestin Antal, Romita Mălina Constantin, Constantin Cristescu, Elisabeta Gîlcescu, Andrei Maftei, Marian Malciu, Georgeta Resteman, Ecaterina Şerban, Cristina Toma, Ovidiu Vasile şi Marius Iulian Zincă). 

 În aşteptarea doamnei Ileana Vulpescu, Elisabeta Gîlcescu a prezentat volumul antologic ‘SĂRUTUL”, mulţumind îndrăgitei scriitoare pentru cuvintele pline de esenţă cu care Domnia Sa deschide volumul: “Dintre bucuriile pe care Dumnezeu şi natura le-au hărăzit vieţii, cea mai înaltă e dragostea. Ea înfrumuseţează sufletele, dăruieşte euforie trupurilor. Acest dar, mai preţios decât toate, exaltă mintea, aducând-o la exprimări de-o rară frumuseţe. Poezia de dragoste, sublimarea acestei stări, străbate literatura într-un şuvoi necontenit. Spre bucuria noastră. Antologia de faţă este un căuş din acest şuvoi al minţii şi al exaltării.” (Ileana Vulpescu)

Alături de autorii ale căror creaţii sunt prezente în volum, editat in memoriam Romulus Vulpescu, la eveniment au participat şi alţi mânuitori ai condeiului (Anatol Covali, Artemiu Vanca, Cristian Ţîrlea ş.a.), cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai doamnei Vulpescu, simpatizanţi şi iubitori ai scrierilor sale dar şi ai poeziei de dragoste.

La sosirea la Casa Univesitarilor, doamna Ileana Vulpescu a fost surprinsă de primirea frumoasă şi emoţionantă făcută de către participanţi, ciocnind o cupă de şampanie cu fiecare dintre cei prezenţi care i-au vorbit, pe rând, adresându-i urările cuvenite unei nepreţuite scriitoare, dar mai ales unui OM minunat şi adevărat.

După ce a rostit un scurt discurs de mulţuimire, cu lacrimi de bucurie în ochi, Ileana Vulpescu a acordat diplome de excelenţă autorilor prezenţi, ale căror versuri sunt cuprinse în antologie. S-au făcut fotografii, au fost schimbate păreri şi cuvinte frumoase, după care a urmat o cină festivă, dialoguri, alocuţiuni ale participanţilor, emoţii şi trăiri alese, poate unice pentru unii dintre noi.

La finalul evenimentului, doamna Ileana Vulpescu a părăsit Casa Universitarilor trecând pe sub cupolele de flori din braţele celor prezenţi, copleşiţi de emoţia momentelor unice petrecute alături de Doamna Artei conversaţiei.

Felicitări, Elisabeta Gîlcescu pentru ceea ce realizezi cu atât de mult suflet şi efort material pentru promovarea culturii româneşti, mult succes în continuare! A fost o zi de sărbătoare minunată, petrecută alături de oameni sensibili, de oameni frumoşi şi dăruiţi cuvântului prin tot ceea ce fac pe tărâm literar, aş spune, o zi unică prin prezenţa doamnei Vulpescu în mijlocul nostru.

„La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni!” – spune distinsa scriitoare în “Candidaţ
ii la fericire”. Subscriu întru totul, doamnă, eu mă consider foarte norocoasă având prilejul de a fi pentru câteva ore în preajma dumneavoastră! Să ne trăiţi ani mulţi, cu sănătate şi pace în suflet, DOAMNĂ Ileana Vulpescu, dăruindu-ne mereu nestemate din potirul fermecat al cuvântului!

Georgeta Resteman

Bucureşti, 25 mai 2014