Pentru ca iubirea să călătorească

 ... ne-a ales.

Ne-a ales, ca dovadă a blândeții, prospețimii și candorii privirii – izvor de modestie, lecție pentru toți, în sanctuarul ei, oameni de suflet, cu atâtea gânduri și povești, „cărora nici n-ai ști să le dai un nume...“.

Ne-a ales la Gaudeamus, printre prieteni și scrierile lor, la Biblioteca Națională a României, la Casa Universitarilor.

A ales cele mai frumoase gânduri pentru tinerii de azi, arătând până unde poate să meargă binele, atunci când vrei să-ți faci „o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești“.

A ales să guste din cupa prieteniei la Spice Club, căci numai astfel înțelegea că poate s-o desăvârșească, printre prieteni, oriunde s-ar afla, descoperind bogăția lăuntrică a acesteia, ridicând-o la rangul de artă pentru toți.

Simțind o anume fericire în fiecare întâlnire cu prietenii, a găsit resurse să triumfe, să pășească în cel mai frumos miraj al iubirii, poezia, deschisă mereu într-un sens nobil, vocație truditoare, cu alegeri înțelepte, nicidecum a unui beneficiu, nicicând tristă, nicicând învinsă.

Încă ne aparține, cu glasul strunit, cu instinct lămurit de poveste și amintiri, multe amintiri, acolo sub fruntea răcorită, desprinse din tezaurul uriaș, să ne apropie iar și iar (pentru a câta oară?) la adăpostul modestiei, să surprindem cuvântul armonios, drept și demn, cu mai multă expresie, cu unica noblețe.

Am fost o întâmplare în această lume, și poate că tot întâmplarea ne-a ales să dăruim poezie iubirii, infinitului, sărutului.

Nimic nu este mai frumos decât să eliberezi, cu inocență, poezia când nu mai ești al ei, rătăcind pe alte drumuri voci, entuziasm – generoasă deschidere față de cititori, în marele concert al sensibilității, originalității – vibrație întru desăvârșire.

Desele încercări de a aduce arta acolo unde îi e locul, lângă cititori, să o sporească în scopuri nobile, nu au rămas fără ecou.
Într-o zi, am întrebat-o de Brâncuși. Mi-a mărturisit că ar dori să revadă locurile pe care le-a văzut când era copil, să le simtă dăinuirea netulburată, chemarea. Apoi a fost  „ce-ar fi dacă”. A zâmbit. Era zâmbetul care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos cu care curta arta și fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea roade, într-un fel special, tinerilor, de stimă și afecțiune, de înălțare spirituală, o adorație pioasă vrednicilor înaintași. Un adevăr care obligă la respect și neuitare, o datorie. De aceea a ales să petreacă Sfintele Florii printre gorjeni. A ales, insistent, tenace, cu o discreție formidabilă, de înnobilare și mângâiere, ce vine din nevoia de lumină. Ne-a ales să-i descifrăm cuvântul ce atrage și care te ține la distanță, să-i descoperim originea, dar mai ales puterea de a-l îmblânzi, de a-l convinge să continue aventura spirituală. A ales un loc privilegiat în spațiul cultural, deschis celei mai aproape, celei mai meticuloase arte, cea a conversației, plină de candoare și sinceritate.
A ales un loc unde dumnezeirea este pretutindeni.

De la plecarea ei, scriu și încerc să-ți spun ce am trăit în acele zile; încerc să-ți spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat sufletește și în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc. Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuviințat: ”Totul a fost bine” . Ne-am hrănit din povestea ei,  povestea unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață. 

Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a-și schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut. Iată cât a trebuit să treacă până când un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Azi nu o plâng. Mă bucur  pentru ce a lăsat în urmă. Pentru că știa încotro merge. Sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne! Nu pot să nu mă gândesc sau să mă pierd, cu o emoție puternică, pe care imaginându-mi o altă poveste despre ispășire sau așa cum o știu, dacă marea o va purta spre mal, dacă se va ridica încet, sub razele lunii sau mai înspre dimineață, să se bucure de ceea ce vede, să se întristeze de ceea ce aude, apoi să se mistuie în noapte, să nu mai audă, să nu mai vadă, iar toate despre oameni ar fi răsturnate, toată fața i-ar fi scăldată în lacrimi pentru cei vinovați. Ar fi o carte zguduitoare, un joc cu consecințe ireparabile. Ar fi o carte cu de toate, dragoste, război, vinovăție, moarte și multă suferință. Și poate va ști s-o ia iar de la capăt, pentru a ascunde păcatele celor care prin perfidie și lăcomie s-au ridicat împotrivă, și n-au știut să se oprească la timp.

A fost cel mai modest om de cultură. Doar câțiva îi pot sta alături. Din ce în ce mai puțini în timpurile noastre.

Prietenoasă cu cel ce voia să-i calce casa. Și în orice loc, în orice moment, înnobilând inimi, clipă de clipă. O casă mereu deschisă pentru prieteni, o casă plină de cărți, așezate una lângă alta, cu iubire ca pentru o ființă, cărți multe.

În prag, cu același zâmbet duios.

Și cât de frumoasă era! Încinsă de dragoste, glasul nu-i tremura, nici fruntea nu i se încrunta. O mângâiere și povestea. Mereu în lumină, risipind oricare întunecare, oricât de adâncă era. Un regal al simplității și al umanului. 

Au urmat și alte întâlniri memorabile.

Azi, tristețea mă pune pe gânduri. Și doare.

O altă poveste.

Nu cred că și-ar fi dorit s-o citească. Nici s-o trezească pe cea de ieri.

Nici să asculte tăcerea mormântală a casei

... dincolo de ușă, însângerându-și mâna, ca ... în Ziua Sfârșitului

cât pentru o viață ce e, ce nu e, ce nu se cade să fie cea de dinainte cea de după, până și ploile s-au mai liniștit și vântul.

Asta înseamnă iubire, descătușare, tihnă când toți unul, același Dumnezeu.

S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda

împinsă de întâmplare s-a stins când n-avea încotro

și setea aceea de mister, de adevăr s-a stins cum nimic n-a fost să deschidă iar inimi

gata să plângă, să râdă, să plâng.

 

RIP Ileana Vulpescu

21Mai 1932 – 11 Mai 2021

Fie-i sufletul blând veșnic amintit!

 

Eli Gîlcescu

Despărțirea de viață – cel mai greu examen

 Mihaela Aionesei 

Eu cred în destin și cred că toate lucrurile sunt predestinate. Eu cred în destin! Și cred că te mână acolo unde ți-a fost scris să ajungi.

Ileana Vulpescu (21 mai 1932 -12 mai 2021).

Aseară am aflat cu tristețe că marea doamnă care ne-a învățat „Arta conversației” –scriitoarea Ileana Vulpescu a plecat la cer la fel de simplu și de discret cum a trăit.

Un om de mare caracter: blând, sincer, iubitor și generos cu generația tânără de poeți pe care a încurajat-o să scrie și să iubească viața cu tot tumultul ei.

De o simplitate și o modestie care dezarmau. Un vulcan domol care și-a ținut energia în frâu, lăsând în afară doar strălucirea cuvintelor diamant cu care ne-a învăluit pe toți. Un suflet fragil, dar demn. Cu o inteligență sclipitoare. O înțelepciune caracteristică celor care îndelung au meditat, suferind în taină. Fără surâs. Fără priviri sclipitoare. O fire împăienjenită de tristețe. Un munte de lumină năruit de resemnare sub rochia neagră ca ziua de ieri. Ileana Vulpescu – aproape o icoană... astăzi plecată să atingă ”Infinitul Iubirii” în cer.

Așa am văzut-o eu, așa am simțit-o eu într-un Mai 2013 la Biblioteca Națională din București, la lansarea antologiei bilingve „Infinitul Iubirii” - un proiect inițiat și coordonat de poeta Elisabeta Gîlcescu, din care am avut șansa și marea bucurie să fac parte. N-am avut curaj să o îmbrățișez. Brațele mi-au rămas în aer și azi, ca și atunci. Între noi și-a făcut loc prea târziul...

Rămân în urmă ca o candelă – chipul ei luminos și cuvintele din care fiecare avem ceva bun de învățat. Dumnezeu s-o odihnească și s-o primească în ceata îngerilor drepți și buni.

Las un link către „Destinul meu a fost Romulus Vulpescu” - un interviu de excepție despre Marea dragoste acordat de doamna inimilor Ileana Vulpescu, revistei „Tango”, din care selectez doar două răspunsuri în speranța că interviul va capta atenția domniilor voastre. https://revistatango.ro/ileana-vulpescu-destinul-meu-a...

Să fim Iubire atât cât ne e dat să fim. Atât rămâne în urma noastră.

”*Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Atunci când trăiești o Mare Iubire, e adevărat că renunți la tine? Că ajungi să-l iubești pe celălalt mai mult decât pe tine?

Ileana Vulpescu :Renunți la foarte multe din personalitatea ta. Dacă vrei să păstrezi relația și, mai ales, dacă iubești pe cineva mai mult decât pe tine e foarte important să ai capacitatea aceasta de dăruire. E important… dacă poți să-l iubești pe altul mai mult decât pe tine! Și acest lucru este valabil în toate relațiile umane. Este valabil, în primul rând, față de copiii tăi, față de partenerul tău de viață și chiar și într-o relație de prietenie. Trebuie să vezi ceea ce este bun acolo și dacă ceea ce este bun cântărește mai mult decât ceea ce este rău, hotărăști dacă e da sau ba. Dacă-ți pui în gând neapărat să schimbi pe cineva, ai greșit total! Câtă putere de iertare ai în tine. Asta contează foarte mult! Trebuie, întâi, să te apreciezi pe tine, să vezi câte defecte ai și să ți le cântărești cu miligramul. Să vezi că nu ești perfect, să vezi ceea ce ar trebui să suporte ceilalți de la tine. Și, în felul acesta, ajungi mult mai concesiv față de ceilalți. Judecata aceasta justă față de tine însuți este cel mai important lucru!

……...

*Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ar trebui să ne temem de iubire, atunci când este prea puternică?

Ileana Vulpescu : Nu! Nu trebuie să ne temem de nimic firesc în viață. Nu trebuie să încercăm să ne vaccinăm împotriva vieții, nici împotriva sentimentelor, nici măcar împotriva evenimentelor. Lucrurile trebuie să meargă firesc. Nu folosește să te împotrivești la ceea ce este firesc.” (Interviu de Eveline Păuna, 18 februarie 2016)

Mihaela Aionesei, 13 Mai 2021, Târgu Secuiesc.

Un Altfel de C.V. Ileana Vulpescu

         ILEANA VULPESCU s-a născut la 21 mai 1932 în comuna Bratovoești din județul Dolj. A stat la Bratovoești, până în 1939. S-a mutat la Craiova unde a urmat Școala Primară „Regina Elisabeta“ și Liceul „Elena Cuza“. A absolvit în 1958 Facultatea de Filologie din București și a lucrat, ca lexicograf, la Institutul de Lingvistică al Academiei, unde a colaborat la redactarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975). Este soția regretatului scriitor, traducător, editor de carte Romulus Vulpescu.
         Debutează în revista orădeană „Familia“, nr.7, iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. Din 1972 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Scrie proză, teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Traduce în franceză poezii din literatura românească. În 1976 primește Premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul Rămas-bun, Editura Cartea românească; în 1981 Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române și Premiul „Cântarea României“ pentru romanul Arta conversației, Editura Cartea românească. Din cărțile apărute mai menționăm: ș.a.m.d.(volum de proză), Editura pentru literatură, 1969 ; Carnetul din port-hart (roman), Editura Eminescu, 1996; Viață, viață, legată cu ață (roman), Editura Tempus, 2007.
Dintre traduceri amintim: Samuel Pepys, Jurnal (în colaborare cu Costache Popa), Editura pentru literatură universală, 1965; Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, 1969; Simone de Beauvoir, Imagini frumoase, Editura Univers, 1973. A încheiat traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia, apărută în trei volume la Editura Semne care au fost lansate în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2013.

Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt emanația adolescentei visătoare și nu sunt țesute, neaparat, cu parfumul idilelor de altădată. Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani. În urmă cu un an, autoarea își amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am început să scriu de pe când eram studentă și m-am prezentat la diverse publicații cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Și de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărți, ceea ce nu este mult deloc pentru o viață așa de lungă, pentru că eu mă apropii cu pași repezi de 84 de ani…“.

 Iată titlurile:
Rămas-bun casei părintești / 1975;
Arta conversației / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsa best-seller inainte de anul 1989, publicată în mai multe ediții;
Sărută pămîntul acesta / 1987;
Carnetul din port-hart / 1996;
Candidații la fericire / 2002;
Arta compromisului / 2002, 2007;
De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;
Viață, viață, legată cu ață / 2007
Pe apa sîmbetei / 2009

Notă informativă bătută la mașină / 2011

Noi, doamna doctor, când o să murim? / 2012

Preludiu / 2017

Primul cititor al acestor volume, dar și cenzorul manuscriselor, a fost soțul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel mai aprig și corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a avut nevoie de alții. De altfel nu am descoperit un critic literar care să se fi ocupat special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a căutat și niciodată nu s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a fost părăsită niciodată și cu maturitatea omului obișnuit să mediteze adânc asupra vieții, mărturisește: „Eu nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însușit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre critici. El zicea își câștiga fiecare pâinea cum poate. Deci, consider că nu trebuie să te superi că nu te menționează un critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Și așa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din niște autori, depinde de dimensiunile antologiei și de ceea ce-și propune, la fel este și o istorie a literaturii“.
         Tot înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna Ileana Vulpescu, în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare după romanul Arta conversației. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare succes pe mai multe scene, în mai multe localități, câteva stagiuni. Fericiți au fost spectatorii din București Teatrul Odeon, Craiova Teatrul Național, Oradea Teatrul de Stat, Cluj Teatrul Maghiar de Stat!
         Toate cărțile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală și spirituală, așezate în curata limbă românească, în care metaforele au permanent loc și se simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei Vulpescu. Adeseori emoționează, cucerește sufletul, izvorăște lacrima curată a împărtășirii, pentru că autoarea scrie, ea însăși emoționatî, cu suflet și pentru suflet. Este cât se poate de firesc, dacă avem în vedere că și-a dorit întotdeauna să fie medic. Domnia sa a regretat că nu a făcut medicina, fiindcă „eu cred că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte mila de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară“.
         Cine o cunoaște mai de aproape își amintește cât de mult a iubit și iubește animalele și florile, cât de mult a iubit și iubește oamenii, cât de mult a suferit și suferă pentru aceștia. A fost și continuă să fie permanent lângă oameni, dornică să le împărtășească bucuriile și durerile, chiar dacă ea însăși a pierdut cele mai dragi ființe: fiica și soțul. S-a atașat permanent de semeni și a reușit să ofere acestora dorința de a trăi în pace și dragoste, în bună înțelegere și respect reciproc. Așa a conceput viața în sine, așa a apreciat că este bine să gândească și să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin simplitatea și claritatea lor, explică esența convingerii, a credinței sale în acest sens: „E atât de seacă viața fără atașamente, fără să pui suflet în ceva, fără să pui suflet în niște oameni… Să dăruiești, în primul rând. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruiești. E mai mare bucurie decât să primești! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să pot ajuta!“.
         Și Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societății cuvântul său plin de acuratețe, blândețe și bun simț. A oferit gândurile și povețele sale, experiența sa de viață și rodul creației sale plină de sensibilitate și frumos. A oferit zâmbet și culoare, încredere și speranță de viață. A oferit prietenia și dragostea sa necondiționată, fără să ceară vreodată ceva în schimb. Ce a primit, totuși? Tot ceea ce a primit a sosit de la sine. A primit respectul prietenilor, cititorilor, al fanilor săi de pretutindeni. A primit declarații ce îmbrăcau devotament, prietenie și iubire. A primit admirația celor care o cunoșteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii înlăcrimați de emoție, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat toate acestea o anumită singurătate care o înconjoară?
         Se pare ca da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu indiferență. Pentru că are motive întemeiate să nu se sperie... „Nu, nu mă sperie. Am fost copil unic la părinți, copilăria, prima, până la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut și eram, practic, singură. Am fost obișnuită cu singurătatea și întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se pare o datorie pe care o am“.

Oare la ce se gândește când vorbește despre datoria de a scrie, deși afirmă că cititul o bucură mai mult? Este vorba de scrierile neterminate de soțul său. Sunt doua titluri sonore. „Sunt două lucrări complicate și, din nefericire, neterminate. Prima este o ediție Villon, la care trebuie concepute note care să informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva și trebuie să-i explici omului care citește. A doua este o antologie de poezie franceză, din care a tradus barbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la Brassens. Deci, astea sunt obiectivele pe care le am eu de aici încolo în viață“. Așa a hotărât destinul. Iar soția se simte datoare față de soțul pe care l-a iubit, l-a mângâiat în toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a susținut cu toate firavele sale forțe și i-a cenzurat toate lucrările, dându-le corecturi ideale, însușite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori orgoliului masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârșite sub aspect literar.
         Nimic nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că, nimic nu a fost întâmplător în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus și Ileana Vulpescu a fost un exemplu perfect de colaborare nu numai în domeniul literei. Au colaborat în toate cele făcute de fiecare în parte. Chiar și în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea casa cu prieteni, poeți, prozatori, critici de artă, compozitori sau interpreți, profesioniști ori diletanți. Erau seri lungi, până în zori, uneori, dar ușoare și plăcute, grație emulației gândului, a imaginației, a inspirației dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a izvorat această forță de invidiat?
Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!
Da, pentru că s-au iubit cu adevărat și au cunoscut clipe de fericire numai în contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de viitorul soț și recunoaște, public, în cuvintele sale atât de firesc spuse ori scrise: „De fapt, cred că singurele perioade de fericire în viața unui om sunt numai când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul unui om. Și restul dispare! Nu mai vezi asperitățile… Este singurul moment de grație pe care ți-l acordă viața. Când te îndrăgostești nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai prețios pe care ți-l oferă viața. În rest… nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie momente de încântare, de bucurie… Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viața omului…“.

Domnilor consilieri, cu cele mai alese gânduri de prețuire pentru aceste locuri binecuvântate, unde te poți rătăci printre pașii celei care păstrează un dor de iubire, pentru tot ceea ce înseamnă și prețuiește omul Ileana Vulpescu, grupul ARTA CONVERSAȚIEI XXI, cu respect,Vă solicită rugămintea de a o propune pe distinsul nostru mentor Cetățean de Onoare al Bucureștilor, act de o importanță covârșitoare pentru cultura românească.

Cu deplină considerație și calde mulțumiri pentru sprijinul acordat,

Elisabeta Gîlcescu

0766 522 196

Email: egilcescu@gmail.com

P.S. La întocmirea acestui Altfel de C. V. al scriitoarei Ileana Vulpescu am selectat fragmente, oferite public de dl Marian Malciu, scriitor, Slatina, mai 2013, „Portretul unei Doamne“, în urma evenimentului aniversar „Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii”, desfășurat la Biblioteca Națională a României, 17 mai 2013 

Cu alese gânduri de prețuire și respect, mulțumesc.

Un poet

Constantin Cristescu  este un poet adevărat care sacralizează clipa de iubire, pornind de la minunate hierofanii. El face să înmugurească Timpul în interiorul căruia călătorește inițiatic în oceanul alb, spre a găsi câteva brândușe magice din care construiește dansul luminii în iubire.

Trancendența lui îmi este dragă, fiindcă are puterea de a păstra iubita pe brațe 

până amândoi ating idealul din fruntea stelelor și a lunii. 

El deține secretul de a iubi tainic, ajutat de fecundele flori de nuc, de a transforma amintirea iubirii în cântec plin de fior amețitor. 

Dacă singurătatea în doi ar avea sublimul pe care ni-l transmite cu atât talent, atunci fiecare și-ar dori această stare ca pe un semn al împlinirii absolute. 

Deși nu te-am cunoscut niciodată, citindu-ți poezia, am convingerea că ne leagă lungi destăinuiri într-un salon de lectură. 

Felicitări pentru ceea ce ești, Constantin!

Stella Anghel