Destrămarea idealului e „golul” şi „plinul” individului sau al comunităţii de indivizi sublimând o metaforă a vieţii, un specific, o metamorfoză. O nelinişte semiotică, aşa cum s-ar exprima un sociolog, exprimă ucroniile figurării. În evoluţiile literaturilor din est atinse de maladiile unui ev crepuscular se profilează mereu textul cenzurat de apetenţa, uneori stranie, a unui eu narator atins de reflexele rigorii proprii. Arta compromisului (Ploieşti, Editura Tempus, 2002, 336 p.) e romanul în care toate retuşurile caracterologice iscă o antropologie denunţătoare de dialectici ale reversului. Desigur, ciudate, desigur autoreflexive în chiar actul mutilării lor, secvenţele romaneşti sunt ele însele în prezenteificare iar Ileana Vulpescu demantelează tocmai forme ale temporalităţii, fără a le modifica, însă, şi de aceea cartea aceasta depăşeşte tocmai apetenţa pentru sintagme, epicul larg conferind dreptul la cucerirea tragică a realului, a realităţilor.
Mesajele acestui roman ţin, totuşi, de cronotopul perpetuităţii, relaţia individ-epocă nu e un bilanţ de conformisme cât de rocadă a paradigmelor. Reţelele unui consens vor fi rupte, evenimenţialul comprimat, factual, timpul şi fiinţa au un duşman comun, perimarea. Eroina, iarăşi o feminină din seria citată elogios la S. Radian,1 manipulează punctual orologiul individualizării, sentimentul decăderii e doar un frison. Dar spiritul ludic e al textului atât de perfect manevrat de autoarea noastră. Harul naratoarei ne ajută, în fapt, să-l descifrăm, să nu mai dăm târcoale miracolului textului, ba chiar să-l trăim:
„Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă…”(p. 7-8)
Mirajul are măşti, mirajul e secunda de compromis, toate fidelităţile
eroi-epocă sunt înglobate în miracol. Aceasta e proza care sfidează până şi
contrarietatea, care trăieşte în aşteptare activă, care, deci, ne aşteaptă,
aşadar ne „interpretează” pe noi ca vizionari melancolici şi captivi în mrejele
textului-sincronie. Dar melancolia e, aici, subversivă, nici o diversiune nu
implică reinterpretarea acelei realităţi a textului exprimată ca un fel de
stare de dragoste a părintelui faţă de copilul său.
Un timp, o epocă e supusă reflexiei lucide. Luciditatea scriitoarei, de care vorbea V. Cristea,2 explică aici, oarecum, o retorică a participării, o adevărată ideologie a epicităţii. Dar proza e peste tot, de la un cap la altul, frumoasă, un compromis plăcut precum proiecţia unei utopii:
„Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu nici un şmirghel. Pata se mărise şi săpase adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. „Pe noi cine, cum şi când să ne mai topească? De fapt, ca să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc şi eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai doresc nimic. O schimbare chiar m-ar dezechilibra. De fapt, nu mai aştept nimic de la viaţă. Am impresia că, moral, mi-am încheiat socotelile…”(p. 17-18)
Spre deosebire de Arta conversaţiei avem aici o transmutaţie organică. Dar nu o
regresiune. Cernelurile compromisului au în esenţa lor suferinţa, mitul
creaţiei e demontat, un nihilism blasfemiator vine dinspre societate şi oameni.
Ontologia supravieţuirii e denunţată ca obsesie, lumile se convertesc, oamenii
sunt robi convertirilor, fiinţa duală imploră. Eroina voinţei de reprimare a
compromisului/compromisurilor ajunge să sfideze până şi propriile-i mâhniri.
Excepţional prozator al suplicierii existenţialului, Ileana Vulpescu exhibă în
eroii săi ciudate sonorităţi ale durerii: „Sânziana Hangan se uita cu-ngăduinţă
şi cu tristeţe la femeile de vârste coapte, cu, şi mai ales fără copii, care
trăiau, după părerea ei, crize de spaimă în faţa trecerii ireparabile a
timpului şi care, apucate de-un fel de furie a răzbunării pe neîmplinirile, pe
eşecurile din viaţă, se găseau să facă pe fetişcanele. Spaima în faţa sărăciei,
a foamei, a bolii, a catastrofelor naturale, sociale, a neîndurării şi-a
absurdităţii autorităţilor – era greu de-ndurat, era, de fapt, motivul pentru
care omul nu-ndrăznea să-şi scoată capul din jug, dar nici spaima în faţa
nevăzutei treceri a timpului nu era uşor de îndurat. Într-un regim politic,
să-i fi zis normal, în raport cu cel comunist, trecerea neîndurătoare a
timpului ar fi trebuit să fie cel mai important motiv de spaimă. Teama de forţa
nevăzută şi inevitabilă.” (p. 41)
Exuberanţa imaginarului dă ritm discursurilor epicităţii. Naratorul scrie
alert, parcă un pictor s-ar simţi periclitat de inspiraţia fotografului.
Personaje în posesia vieţii lor, eroii cărţii sunt posedaţi de magiile
asimilării. E rostul vieţii în viaţă, biografia acaparată de capriciile
istoriei. Bărbatul şi femeia sunt factori activi într-o poveste catalizând
locuri ale revelaţiei, dragostea încarnând simbolici. În Arta compromisului,
istoria se întoarce din concediu, angoasa existenţială devansează umilitudini.
Proza aceasta e vizionară. De fapt e absolut recuperatoare, ea reabilitează
tipologia prozatorului român cu toate calităţile lui de povestitor cumulând
elanurile orfice şi referentul reflexiv, constructorul discursului epic şi eul
scriptor reciclând melancolia: „În comunism, pe plan social fiecare se prefăcea
cum putea: unii – pentru a se afla în fruntea bucatelor, alţii – pe la mijloc,
majoritatea – pentru a supravieţui. Înghiţitul limbii şi cusutul gurii, pentru
a nu-şi primejdui libertatea şi cariera, se numărau printre convenţiile cărora
– cu părere de rău şi cu un permanent sentiment de umilire – Mihnea înţelegea
să se opună, dar nevastă de alt neam, de dragul parvenirii, n-avea de gând să-şi
ia. Măcar atât să-şi fi îngăduit omul robit de timpuri. Să nu facă şi o
concesie fără de care se putea supravieţui. O concesie cu sufletul şi cu trupul
lui.” (p. 61)
Arta compromisului descifrează în grimasa realismului mimata „gelassenheit”.
Nostalgia textului iscă succesiunile imaginarului. Din toate acestea se înalţă
suverană povestea.
1. S. RADIAN, Graţioasele siluete feminine sau balcanismul înnobilat, în „Viaţa Românească”, XXIX, 6, iunie, 1976, p. 50-51
2. V. CRISTEA, „Blana de samur”, în „România Literară”, VIII, 42, joi, 4 decembrie, 1975
