De ce mi-a fost teamă azi

Ileana Vulpescu (21 Mai 1932-11 Mai 2021)

De tine!

Sau de urât și de amărăciune.

 

Când credeam că viața e atât de frumoasă,

aș putea spune că...

peste toate, vin și ulii, ulii cei tineri,

să mă sperie,

pândind cu coada ochiului.

 

Le e teamă să se uite în ochii mei,

păzindu-și nerăutatea

... până departe, până aproape.

 

Afară de tăcere, nu mai era nimeni, nimeni.

 

Eli Gîlcescu

Nu mai lăsați Viața să împartă ceea ce Moartea poate uni

No more let Life divide what Death can join together. (P.B.Shelley)

Tăcerile unei Flori (Ileana Floarea Vulpescu)

S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda împinsă de întâmplare.

S-a stins când n-avea încotro... și setea aceea de mister, de adevăr s-a stins, cum nimic n-a fost.

O iubeam și o admiram și mi se părea că e cel mai  desăvârșit om, cel mai înțelept învățător plin de îngăduință,

și Doamne, câte ne-a legat! Știa cu un singur cuvânt, cu un singur gest, să trezească în mine o încredere nemărginită.

Să deschidă inimi până eram  gata să plâng, să râd, să plâng

 

Eli Gîlcescu

2021-05-13, ora 11.54

Fior de neliniști

 

Iulian Boldea

    Ne-a părăsit azi, în deplină și tristă discreție mediatică, Ileana Vulpescu, autoarea romanului Arta conversației.

    Impresionantă e, în biografia sa, dragostea pentru scriitorul Romulus Vulpescu.

„Am inceput să scriu din dorinţa de a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, de-a le oferi ceva din sufletul meu”.

    „Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât.”

    Despre dragoste: „Sufletul cuprins de harul iubirii aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate”.

Un fior de (ne)liniște

 

Te miri că n-am uitat!

 

Ce senine vremuri! Ce plăcute, ce fericite, ce nebunatice vremuri!

Dintre toate, de nici una nu-mi amintesc cu atâta drag și duioșie ca de aceasta.

Pentru voi, de Sfintele Florii, un buchet de flori din Poiana Narciselor, #Preajba Mare, Gorj (2016).

Flori din partea unei flori – Ileana Floarea Vulpescu!

Eli Gîlcescu

Un glas dintr-un cor de heruvimi

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce arătăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pămînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta „mamă din Bucureşti“, cum mă numeai cu duioşie mereu,

Ileana Floarea Vulpescu 
august 2009