(21 mai 2021 – în amintirea Ilenei Vulpescu)
nu ceea ce-a văzut și-a citit
și-a trecut prin ea adânc,
ca un copac cu rădăcini răspândite în larg
căruia vrei să-i porți de grijă,
așa cum i-a fost trupului:
atât cât să-l acopere,
nimic mai mult.
Când
ești pe picioare
și toată lumea te ia de bun,
puține lucruri le poți controla
în bine sau în rău —
doar dacă ești atent la oameni,
dacă îi cunoști.
Trebuie
ca în fiecare clipă
să moară ceva,
ca altceva să-i ia locul.
…
iar eu nu știu
la ce gând să mă opresc mai întâi,
la ce amintire.
Oricare
ar fi,
aș simți-o ca o adiere, un fior,
în sufletul celor
care au iubit-o necondiționat.
Și
aș lua-o ca pe o minune,
crezând că Dumnezeu
n-a scăpat-o din mâini,
ci întinerea, an de an,
arta conversației –
un echilibru atent și real
de continuitate,
protecție
și speranță
în vremuri uimitoare –
un fel de magie,
ca o întoarcere la cititorii Bibliotecii Aman
și nu numai
S-a stins,
încet-încet,
fără să fi băgat cineva de seamă
secunda,
împinsă de întâmplare.
S-a
stins
când n-avea încotro –
și setea aceea de mister,
de adevăr
s-a stins,
cum
nimic n-a fost
să deschidă iar inimi
gata să plângă,
să râdă,
să plâng.
Eli Gîlcescu
