* * *

(21 mai 2021 – în amintirea Ilenei Vulpescu)

S-a stins căutând un indiciu,
nu ceea ce-a văzut și-a citit
și-a trecut prin ea adânc,
ca un copac cu rădăcini răspândite în larg
căruia vrei să-i porți de grijă,
așa cum i-a fost trupului:
atât cât să-l acopere,
nimic mai mult.

Când ești pe picioare
și toată lumea te ia de bun,
puține lucruri le poți controla
în bine sau în rău —
doar dacă ești atent la oameni,
dacă îi cunoști.

Trebuie ca în fiecare clipă
să moară ceva,
ca altceva să-i ia locul.

… iar eu nu știu
la ce gând să mă opresc mai întâi,
la ce amintire.

Oricare ar fi,
aș simți-o ca o adiere, un fior,
în sufletul celor
care au iubit-o necondiționat.

Și aș lua-o ca pe o minune,
crezând că Dumnezeu
n-a scăpat-o din mâini,
ci întinerea, an de an,
arta conversației –
un echilibru atent și real
de continuitate,
protecție
și speranță
în vremuri uimitoare –
un fel de magie,
ca o întoarcere la cititorii Bibliotecii Aman

și nu numai

S-a stins,
încet-încet,
fără să fi băgat cineva de seamă
secunda,
împinsă de întâmplare.

S-a stins
când n-avea încotro –
și setea aceea de mister,
de adevăr

s-a stins,

cum nimic n-a fost
să deschidă iar inimi
gata să plângă,
să râdă,
să plâng.

Eli Gîlcescu