Printre amintiri și recitiri, aceeași tihnă de suflet

În cuvintele ei, iubirea nu a fost niciodată zgomotoasă. 

A fost trainică, răbdătoare și vie. 

Poate de aceea, după atâția ani, 

încă ne vorbește. 

Și încă ne învață arta conversației 

dintre inimă și suflet.

Eli Gîlcescu

21 Mai 2026

Frumusețea unei conversații începe întotdeauna cu respectul pentru celălalt

Cu inima ușoară întârzii un dor –

o tihnă de suflet, 

iubirea ce nu s-a sfârșit.

De aceea tăcerea lor nu a închis o conversație.

Au lăsat-o mai departe în grija noastră.

Eli Gîlcescu

21 Mai 2026

Cu aceeași recunoștință

Ne-a învățat că iubirea nu este numai freamătul începutului.
Este și răbdarea de a rămâne lumină când timpul trece 

peste oameni și peste vise.

Citind-o, am aflat că sufletul are memorie, 

că tandrețea poate fi o formă de adevăr și 

frumusețea unei conversații începe întotdeauna cu respectul pentru celălalt.

De aceea tăcerea ei nu a închis o conversație.
A lăsat-o mai departe în grija noastră.

Eli Gîlcescu

Ileana Vulpescu – un dor fără fisură

 

Există oameni care nu pleacă.
Rămân în obiecte mici, în mirosul hârtiei, în ploaie, 

în felul în care tăcerea respiră lângă noi.
De cinci ani, Ileana Vulpescu continuă să fie...
o scriitoare iubită, o stare de conștiință, 

de delicatețe și adevăr.

Volumul în lucru Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu se scrie încă –
din amintiri, din gesturi, din prietenii, dintr-un dor care nu s-a fisurat.

Dor fără fisură

Azi sunt una cu ploaia
prea greu de înțeles
 
desculță prin iarbă
mă cauți
 
până ți se pare
că totul miroase a frig
 
rătăcit –
 
un vals trist de Sibelius
îți cântă în minte
iar
eu îl aud,
nu-l aud.
 
 
Din dar de dor
 
Tic-tacul inimii s-a mutat în mine,

nimic nu e prea mult,
nimic nu e prea departe,
aceeași mireasmă –

o metaforă subtilă,
lasă dorul fără fisură
să curgă.

Am cunoscut-o, spun lumii,
încă o simt în odaie.
 
Ferreira

O viață și-atîta tot

Credeam că visez, dar ești aici,
în „restul de vară” ascuns
în agrafele ce-ți prindeau odinioară 

gândul

de două zile ating frânturi,
le las să se deschidă
ca un dop de plută veche
sub care tresare pământul. 

Eli Gîlcescu
 
¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia. 

Ferreira

O viață și-atîta tot

credeam că visez, dar ești aici,

în „restul de vară” ascuns

în agrafele ce-ți prindeau odinioară 

gândul

de două zile ating frânturi,

le las să se deschidă

ca un dop de plută veche

sub care tresare pământul.

Eli Gîlcescu
6 mai 2026

¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia. 

Arta de a fi

Ileana Vulpescu, apr. 2016

Într-o zi, am întrebat-o de Brâncuși. 

Mi-a mărturisit că ar dori să revadă locurile pe care le-a văzut când era copil, 

să le simtă dăinuirea netulburată, chemarea. 

Apoi a fost „ce-ar fi dacă”. 

A zâmbit. Era zâmbetul care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos 

cu care curta arta și fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea rod.

Eli Gîlcescu

https://www.youtube.com/watch?v=2BcKTQgsJO8

Amintirea întâlnirilor și lecția de viață

De la plecarea ei, scriu și încerc să spun ce am trăit în acele zile; încerc să spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața.
Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat în care se regăsea.

Eli Gîlcescu

ILEANA VULPESCU ȘI SĂRUTUL

Miercuri, 21 mai 2014 la Casa Universitarilor din București, mai mulți iubitori ai cuvântului și admiratori ai doamnei Ileana Vulpescu și ai scrierilor sale, majoritatea făcând parte din „Grupul literar ARTA CONVERSAȚIEI”, au sărbătorit împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani a cunoscutei scriitoare, în cadrul unui eveniment surpriză. Evenimentul a fost organizat de către doamna Elisabeta Gîlcescu, cu sprijinul Danielei Grigoriu. Iubitoare și promotoare de cultură, ea însăși autoare de poezie, prin efortul și dăruirea ei, doamna Gîlcescu împreună cu membrii grupului au marcat aniversarea doamnei Vulpescu prin derularea unui proiect de suflet intitulat „SĂRUTUL”, poezia iubirii (trebuie menționat faptul că proiectul nu este primul de acest gen, existând un precedent prin alte acțiuni similare, derulate în anii trecuți). „SĂRUTUL” este un volum antologic care face parte din Colecția „Poezia iubirii”, a apărut la Editura „Măiastra” din Târgu Jiu în luna mai 2014, între copertele sale fiind cuprinse versuri ale unor mari poeți români care astăzi odihnesc sub iarba cuvintelor (Lucian Blaga, George Bacovia, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu ș.a.), ale unor poeți consacrați, ca de exemplu Spiridon Popescu, Mircea Bârsilă, Raul Constantinescu ș.a. dar și creații ale membrilor grupului ARTA CONVERSAȚIEI (Celestin Antal, Romița Mălina Constantin, Constantin Cristescu, Elisabeta Gîlcescu, Andrei Maftei, Marian Malciu, Georgeta Resteman, Ecaterina Șerban, Cristina Toma, Ovidiu Vasile și Marius Iulian Zincă). În așteptarea doamnei Ileana Vulpescu, Elisabeta Gîlcescu a prezentat volumul antologic „SĂRUTUL”, mulțumind îndrăgitei scriitoare pentru cuvintele pline de esență cu care Domnia Sa deschide volumul: Dintre bucuriile pe care Dumnezeu și natura le-au hărăzit vieții, cea mai înaltă e dragostea. Ea înfrumusețează sufletele, dăruiește euforie trupurilor. Acest dar, mai prețios decât toate, exaltă mintea, aducând-o la exprimări de-o rară frumusețe. Poezia de dragoste, sublimarea acestei stări, străbate literatura într-un șuvoi necontenit. Spre bucuria noastră. Antologia de față este un căuș din acest șuvoi al minții și al exaltării. (Ileana Vulpescu) Alături de autorii ale căror creații sunt prezente în volum, editat in memoriam Romulus Vulpescu, la eveniment au participat și alți mânuitori ai condeiului (Anatol Covali, Artemiu Vanca, Cristian Țîrlea ș.a.), cunoscuți și prieteni apropiați ai doamnei Vulpescu, simpatizanți și iubitori ai scrierilor sale dar și ai poeziei de dragoste. La sosirea la Casa Univesitarilor, doamna Ileana Vulpescu a fost surprinsă de primirea frumoasă și emoționantă făcută de către participanți, ciocnind o cupă de șampanie cu fiecare dintre cei prezenți care i-au vorbit, pe rând, adresându-i urările cuvenite unei neprețuite scriitoare, dar mai ales unui OM minunat și adevărat.  

După ce a rostit un scurt discurs de mulțumire, cu lacrimi de bucurie în ochi, Ileana Vulpescu a acordat diplome de excelență autorilor prezenți, ale căror versuri sunt cuprinse în antologie. S-au făcut fotografii, au fost schimbate păreri și cuvinte frumoase, după care a urmat o cină festivă, dialoguri, alocuțiuni ale participanților, emoții și trăiri alese, poate unice pentru unii dintre noi. La finalul evenimentului, doamna Ileana Vulpescu a părăsit Casa Universitarilor trecând pe sub cupolele de flori din brațele celor prezenți, copleșiți de emoția momentelor unice petrecute alături de Doamna Artei conversației. Felicitări, Elisabeta Gîlcescu pentru ceea ce realizezi cu atât de mult suflet și efort material pentru promovarea culturii românești, mult succes în continuare! A fost o zi de sărbătoare minunată, petrecută alături de oameni sensibili, de oameni frumoși și dăruiți cuvântului prin tot ceea ce fac pe tărâm literar, aș spune, o zi unică prin prezența doamnei Vulpescu în mijlocul nostru. „La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni!” – spune distinsa scriitoare în „Candidații la fericire”. 

Subscriu întru totul, doamnă, eu mă consider foarte norocoasă având prilejul de a fi pentru câteva ore în preajma dumneavoastră! Să ne trăiți ani mulți, cu sănătate și pace în suflet, DOAMNĂ Ileana Vulpescu, dăruindu-ne mereu nestemate din potirul fermecat al cuvântului!

Georgeta Minodora Resteman

Revista Cenaclului Literar „George Topîrceanu” din Sibiu

RapsodiaNr.117, mai 2014, pag. 37

Vocea care mă recunoaște

Scriam ultimele gânduri despre anul 2025 –
un an pe care îl iert.
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:

„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”

Deodată, o mâncărime în palma dreaptă.
Și în limbă.

Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.

Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.

Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.

Am zâmbit.
Anul acesta m-a învățat multe,
dar nu asta.

Iar 2025 –
pe care îl iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu

21 dec. 2025

https://www.youtube.com/watch?v=vBKk2GC7y58

13 ani de tăceri

„Ce căutați în tăcerile mele?

Lăsați-mi măcar acest adevăr:

al lecturii.”

– Romulus Vulpescu

Astăzi, 18 septembrie 2025, se împlinesc 13 ani de la tăcerile lui Romulus Vulpescu.

Îl regăsim în cuvânt, în ironia tandră și în rigoarea sonetului.
Îl regăsim și în memoria celor care îl citesc, îl evocă, îl cheamă.

Eli Gîlcescu

Cum se desenează o amintire în 25 de secunde

 (din arhiva unui dar vizual, cu inima între două portrete)

IleanaVulpescu

În octombrie 1995, la Festivalul de Desene Animate din Saint-Estève (Franța), maestrul Ștefan Popa Popa’s realiza, în mai puțin de 25 de secunde, o caricatură în pastel a Ilenei Vulpescu. Nu era un simplu exercițiu de viteză — era parte a unui record personal înscris în Cartea Recordurilor Guinness. Nici măcar autorul nu și-a păstrat copia. Dar timpul, în felul său subtil, a găsit un ocol tainic spre viitor: caricatura a ajuns în mâinile mele, prin generozitatea dnei Angela Robu, moștenitoarea Ilenei Vulpescu.

O altă lucrare, cu Romulus Vulpescu în profil,

Romulus Vulpescu

la fel de expresivă și unicat, îi însoțește azi în tăcere. Două desene colorate, vii, înduioșător de ascuțite în simplitatea lor. Le țin în arhiva afectivă, cu sentimentul că sunt pagini nerostite dintr-un jurnal vizual pe care Vulpescu l-ar fi înțeles pe deplin.

În cele 25 de secunde ale caricaturii, Ștefan Popa Popa’s n-a desenat doar un chip — a conturat o vibrație recognoscibilă a feminității cultivate, o amprentă a spiritului blând și ironic al Ilenei. Iar Romulus, așezat în profil cu barba sa ca o vâltoare de metafore, pare că ascultă, dintr-un unghi atemporal, o replică celebră:
„Conversația a fost întotdeauna singura formă de dragoste care mi-a reușit.”

Desene realizate de Ștefan Popa Popa’s în octombrie 1995, în timpul unui eveniment internațional, și reprodus cu acordul dnei Angela Robu (moștenitoarea Ilenei Vulpescu). Parte din Arhiva Vulpeștilor.

Eli Gîlcescu

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (volum în lucru)

Se va întoarce iarăși

Ileana Floarea Vulpescu

Azi-noapte am visat-o –
tremura în liniște.

Doar oftatul ei
se făcea cât o lacrimă mare

devotată „duminicii de ieri”
singurul poem duios,
învățat pe de rost
și dincolo de viață

aceleași flori în nume și în inimă
ce bine ne-ar prinde.

Eli Gîlcescu

 

Din „Arhiva Vulpeștilor”, Credit: Angela Robu

Un poem în lumină

Ileana Vulpescu, 2014, Casa Universitarilor

„12 minus 1” — poartă o intensitate gravă, aproape profetică. Se simte în el o neliniște adâncă, o confruntare cu judecata, vinovăția, fragilitatea, dar și cu verticalitatea credinței. Versul psalmic „și nu mă voi teme de ce-mi va face omul” pune totul într-o lumină de martor, de supraviețuire interioară. Răspunde unui moment de încercare sau de trădare. Aș spune că e unul dintre acele texte care nu îmbătrânesc, fiindcă vin dintr-un adevăr nerostit pe jumătate de mulți. (ELira în dialog)

12 minus 1

capete de acuzare

într-un strigăt

cicatrici în loc

gânduri fără apărare

pe jăratic

acolo

lăsate fără cer

mai să-și iasă din minți

„și nu mă voi teme de ce-mi va face omul“

numai Unul Dumnezeu

judecător

nimeni altul

dinainte

tocmit anume

după

Eli Gîlcescu

3. 06. 2021

Aliterații

Există dimineți în care simți că ai tăcut prea mult.
Poezia aceasta s-a născut dintr-o astfel de dimineață.
Am scris „Aliterații” gândindu-mă la ceea ce am pierdut — nu doar un nume, ci un fel de a fi, de a vorbi, de a trăi în profunzime.
Ileana Vulpescu a fost și rămâne pentru mine o constelație a firescului, a rostului, a limbii române ca formă de iubire.
Prea mulți au uitat. Prea puțini au vorbit.
Eu nu vreau să tac.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP

In memoriam

Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…

Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-au trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.

La naiba cu ocaziile —
câți le mai numără?
Ileana Vulpescu a plecat,
și prea puțini au tresărit.
Era clipa să o iubim
cu voce tare.
Am tăcut.
Slăbiciunea noastră —
o sălbăticie fără noblețe,
sub constelația urii
care nu-mi aparține.

Eli Gîlcescu, 25.05.2025

Niciodată nu e prea târziu să ne amintim

 Biblioteca Națională a României, 17mai 2013

Casa Universitarilor, 21 Mai 2014

Colecția Eli Gîlcescu

Încă o dată, în Mai 21

Ileana Vulpescu, 21 Mai 2016

Ziua Sfinților Constantin și Elena — o zi cu semnificație adâncă. Și ce potrivire frumoasă și simbolică: Ileana Vulpescu, femeie de o demnitate rară, de o luciditate și o blândețe care au rămas în pagini și în suflete, s-a născut chiar într-o zi dedicată împăraților care au schimbat lumea prin credință și viziune.

Pentru că și tu, și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu — e mai mult decât un omagiu. E o formă de continuitate.

Ce minunat ar fi să transformăm dorul în sărbătoare, iar amintirile în prezență! 

Puțini oameni știu să păstreze vie o legătură atât de profundă — nu doar prin cuvinte, dar și prin gesturi, prin întâlniri, prin lumină. Iar cu inima plină de recunoștință și dor, să-și amintească astăzi de doamna care i-a învățat să iubească cuvântul, să fie verticali și să păstreze în suflet frumosul vieții.

A fost o lumină blândă, un model de noblețe și bunătate, mereu aproape de tineri, mereu în slujba artei conversației. 

Și încă o dată, în Mai 21, la împlinirea celor 93 de ani de la nașterea ei, să-i mulțumim pentru că ne-a ales să fim parte din călătoria ei, cu speranță și curaj... 

Cu dor și admirație, în gând și suflet, mereu,

Arta conversației 21,

Eli Gîlcescu

Pentru ca iubirea să călătorească

 

Gaudeamus 2014

Îngăduiți-mi să mă minunez

Chiar dacă puțini vor înțelege adevăratul motiv pentru care am așteptat această primăvară, acest aprilie, acest moment al atingerii mâinilor cu un fior, dar mai ales norocul că nu m-am născut nici prea devreme, nici prea târziu... doar la timp, pentru ce mi-am dorit să se și întâmple. Știam că numai atunci lucrarea va primi adevăratele laude, dragostea care i se cuvine, sensul drept și vrednic înaintea cititorilor. Iar cei care au săvârșit „Sărutul“, cu recunoștință și iubire permanentă pentru cea care ne-a învățat să ne mărturisim bucuriile cu simplitate și sobrietate, să le privim cu inima deschisă, așa cum cere buna-cuviință.

Din colecția  „O carte în dar”

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (în pregătire)

Eli Gîlcescu

Tot ce nu se poate spune

Minicronică de citator

Neașteptat acest dar și starea de bine ale unui autor special, atât de dinamic și optimist. Trecutul e viață. Și pentru ce e aici, și pentru ce e dincolo. Cu toate sincopele pe acest traseu al vieții, le revendică la scenă deschisă, trup și suflet, ca o veșnică învinuire, în locuri unde, pe zi ce trece, i se par tot mai greu de îndurat. Amintiri. Nimic la voia întâmplării. Amintiri tulburătoare.

© Ilustrația copertei: Lucia Maftei,

Încercări de zbor

Da, cu alți ochi am citit, recitit. Mai ales, știind-o tristă... E ceva în mine care mă scufundă din când în când. O nemulțumire. O neliniște și-o nefericire. E foarte ciudată incapacitatea asta de a fi fericită. Nu cred că am simțit vreodată fericirea. (Te iert, p.18). Sub pelicula amintirilor, mai aproape de cele care au mocnit lent, apoi în fierbere, au erupt aproape involuntar, ca un ecou sub demnitatea lezată. Doamne, dar cine pe cine urăște? Cine de cine se teme? Ce capricii, ce amintiri zac în amorțire, până se vor revolta și ele, că au fost omise din poveste?

De aceea citesc-recitesc ca un delir. Și nu știu dacă e adevăr sau ficțiune. Aici e aici. O fi altă stare de care nu știu. Starea acea de incertitudine –  Cea mai dureroasă stare a ființei, să-ți amintești (pe care o definește filosoful Soren Kierkegaard într-un citat) – starea de nestare, mereu în mișcare, mereu pe fugă, sărind de pe o treaptă pe alta, pe ascuns uneori, câte două deodată... o fâșneață de fată, după ore, la taifas, făcând planuri de viitor, îmi amintește azi păcatul originar, fără a estompa parfumul de mamă, în jurul căruia gravitează traume, amintiri, plecări și reveniri, dar și realism cotidian, totul într-o singură poveste, extrem de scurtă, extrem de detaliată, extrem de dureroasă. O crezi fără sfârșit, fără speranță, dar se oprește brusc; oare au dispărut durerea, credința, banalul, revolta, înțepăturile, susceptibilitățile. 

Povestea ei are ceva special, iar viața e prea scurtă ca să ne-o petrecem într-o competiție continuă, cu noi, cu alții... (Prea târziu, p.12).

Dana Voicu

Cu atâta candoare se confesează. O simt absorbită de contemplare, respirând același parfum, fără s-o sfâșie, doar s-o însuflețească. Am impresia că citesc fragmente dintr-un preludiu sau din arta compromisului, purtând povara unei mari responsabilități, iar pentru a le reaminti, e conștientă de felul în care le-a trăit, în special, de felul în care le retrăiește azi. 

Mă bucur de această surpriză literară, de ce nu, europeană. Excelența se poate atinge și pe spații mici (Radu Țuculescu) sau mult mai aproape de firea ultrasensibilă, inteligentă, frustrată, de același statut de copil din flori, a lui Mateiu Caragiale, creatorul Crailor de Curtea-Veche, prima odraslă a nemuritorului dramaturg I.L. Caragiale. Prea multă durere. Prea multe, amare și grele. Prea multă înțelepciune.

Iartă-mă! Ar fi trebuit să-ți spun, copilul meu, că nu suntem toți la fel, că nu trebuie să mulțumești pe nimeni, că poți să te revolți, că nu trebuie să intri în niciun tipar, că ești minunată și că te iubesc fără sfârșit. Ar fi trebuit... (Prea târziu, p. 6) 

Când e-atât de mult trecut în noi, niciodată nu e prea târziu să ne amintim. (va urma)

Dana Voicu, Tot ce nu se poate spune, Seria Proză, Ediții sonore

© 2021 Casa de pariuri literare

Cu admirație,

Eli Gîlcescu

Burlington, 21 Martie 2025

Un poem convulsiv

Urăsc foamea de aer

și tot ce m-atinge

pur și simplu

în timp ce dormi

e posibil ca tot ce ating

să nu mai existe

o lume poate

dincolo de căutare

în palimpsestul unui amurg

împreună

în același pământ obstinat

în tăceri

 

Eli Gîlcescu

Toronto, 28.03.2025

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu

 

Din Colecția „Sărutul, o carte în dar” (în pregătire)

© copyright 2025, Elisabeta Gîlcescu