„Ce căutați în tăcerile mele?
Lăsați-mi măcar acest adevăr:
al lecturii.”
– Romulus Vulpescu
(din arhiva unui dar vizual, cu inima între două portrete)
 |
| IleanaVulpescu |
O altă lucrare, cu Romulus Vulpescu în profil,
 |
| Romulus Vulpescu |
În cele 25 de secunde ale caricaturii, Ștefan Popa Popa’s n-a desenat doar un chip — a conturat o vibrație recognoscibilă a feminității cultivate, o amprentă a spiritului blând și ironic al Ilenei. Iar Romulus, așezat în profil cu barba sa ca o vâltoare de metafore, pare că ascultă, dintr-un unghi atemporal, o replică celebră:
„Conversația a fost întotdeauna singura formă de dragoste care mi-a reușit.”
Desene realizate de Ștefan Popa Popa’s în octombrie 1995, în timpul unui eveniment internațional, și reprodus cu acordul dnei Angela Robu (moștenitoarea Ilenei Vulpescu). Parte din Arhiva Vulpeștilor.
Eli Gîlcescu
Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (volum în lucru)
 |
| Ileana Floarea Vulpescu |
Azi-noapte am visat-o –
tremura în liniște.
Doar oftatul ei
se făcea cât o lacrimă mare
devotată „duminicii de ieri”
singurul poem duios,
învățat pe de rost
și dincolo de viață
aceleași flori în nume și în inimă
ce bine ne-ar prinde.
Eli Gîlcescu
Din „Arhiva Vulpeștilor”, Credit: Angela Robu
 |
| Ileana Vulpescu, 2014, Casa Universitarilor |
Există dimineți în care simți că ai tăcut prea mult.
Poezia aceasta s-a născut dintr-o astfel de dimineață.
Am scris „Aliterații” gândindu-mă la ceea ce am pierdut — nu doar un
nume, ci un fel de a fi, de a vorbi, de a trăi în profunzime.
Ileana Vulpescu a fost și rămâne pentru mine o constelație a firescului, a
rostului, a limbii române ca formă de iubire.
Prea mulți au uitat. Prea puțini au vorbit.
Eu nu vreau să tac.
Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP
In memoriam
Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…
Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-au trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.
La naiba cu ocaziile —
câți le mai numără?
Ileana Vulpescu a plecat,
și prea puțini au tresărit.
Era clipa să o iubim
cu voce tare.
Am tăcut.
Slăbiciunea noastră —
o sălbăticie fără noblețe,
sub constelația urii
care nu-mi aparține.
Eli Gîlcescu, 25.05.2025
Biblioteca Națională a României, 17mai 2013
 |
| Ileana Vulpescu, 21 Mai 2016 |
Ziua
Sfinților Constantin și Elena — o zi cu semnificație adâncă. Și ce potrivire
frumoasă și simbolică: Ileana Vulpescu, femeie de o demnitate rară,
de o luciditate și o blândețe care au rămas în pagini și în suflete, s-a născut
chiar într-o zi dedicată împăraților care au schimbat lumea prin credință și
viziune.
Pentru că și tu, și eu am cunoscut-o pe Ileana
Vulpescu — e mai mult decât un
omagiu. E o formă de continuitate.
Ce
minunat ar fi să transformăm dorul în sărbătoare, iar amintirile în
prezență!
Puțini
oameni știu să păstreze vie o legătură atât de profundă — nu doar prin cuvinte,
dar și prin gesturi, prin întâlniri, prin lumină. Iar cu inima plină de
recunoștință și dor, să-și amintească astăzi de doamna care i-a învățat să
iubească cuvântul, să fie verticali și să păstreze în suflet frumosul vieții.
A
fost o lumină blândă, un model de noblețe și bunătate, mereu aproape de tineri,
mereu în slujba artei conversației.
Și încă
o dată, în Mai 21, la împlinirea celor 93 de ani de la nașterea ei,
să-i mulțumim pentru că ne-a ales să fim parte din călătoria ei, cu speranță și
curaj...
Cu
dor și admirație, în gând și suflet, mereu,
Arta conversației 21,
Eli Gîlcescu
 |
| Gaudeamus 2014 |
Îngăduiți-mi să mă minunez
Chiar dacă puțini vor înțelege adevăratul motiv pentru care am așteptat această primăvară, acest aprilie, acest moment al atingerii mâinilor cu un fior, dar mai ales norocul că nu m-am născut nici prea devreme, nici prea târziu... doar la timp, pentru ce mi-am dorit să se și întâmple. Știam că numai atunci lucrarea va primi adevăratele laude, dragostea care i se cuvine, sensul drept și vrednic înaintea cititorilor. Iar cei care au săvârșit „Sărutul“, cu recunoștință și iubire permanentă pentru cea care ne-a învățat să ne mărturisim bucuriile cu simplitate și sobrietate, să le privim cu inima deschisă, așa cum cere buna-cuviință.
Din
colecția „O carte în dar”
Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (în pregătire)
Eli Gîlcescu
Minicronică de citator
Neașteptat
acest dar și starea de bine ale unui autor special, atât de dinamic și optimist.
Trecutul e viață. Și pentru ce e aici, și pentru ce e dincolo. Cu toate
sincopele pe acest traseu al vieții, le revendică la scenă deschisă, trup și
suflet, ca o veșnică învinuire, în locuri unde, pe zi ce trece, i se par
tot mai greu de îndurat. Amintiri. Nimic la voia întâmplării. Amintiri tulburătoare.
 |
© Ilustrația copertei: Lucia Maftei,
Încercări de zbor |
Da,
cu alți ochi am citit, recitit. Mai ales, știind-o tristă... E ceva în
mine care mă scufundă din când în când. O nemulțumire. O neliniște și-o
nefericire. E foarte ciudată incapacitatea asta de a fi fericită. Nu cred că am
simțit vreodată fericirea. (Te iert, p.18). Sub pelicula
amintirilor, mai aproape de cele care au mocnit lent, apoi în fierbere, au
erupt aproape involuntar, ca un ecou sub demnitatea lezată. Doamne, dar cine pe
cine urăște? Cine de cine se teme? Ce capricii, ce amintiri zac în
amorțire, până se vor revolta și ele, că au fost omise din poveste?
De aceea citesc-recitesc ca un delir. Și nu știu dacă e adevăr sau ficțiune.
Aici e aici. O fi altă stare de care nu știu. Starea acea de incertitudine
– Cea mai dureroasă stare a ființei, să-ți amintești (pe
care o definește filosoful Soren Kierkegaard într-un citat) – starea
de nestare, mereu în mișcare, mereu pe fugă, sărind de pe o treaptă pe
alta, pe ascuns uneori, câte două deodată... o fâșneață de fată, după ore, la
taifas, făcând planuri de viitor, îmi amintește azi păcatul originar, fără a
estompa parfumul de mamă, în jurul căruia gravitează traume, amintiri, plecări
și reveniri, dar și realism cotidian, totul într-o singură poveste, extrem de
scurtă, extrem de detaliată, extrem de dureroasă. O crezi fără sfârșit, fără
speranță, dar se oprește brusc; oare au dispărut durerea, credința, banalul,
revolta, înțepăturile, susceptibilitățile.
Povestea
ei are ceva special, iar viața e prea scurtă ca să ne-o petrecem într-o
competiție continuă, cu noi, cu alții... (Prea târziu, p.12).
 |
| Dana Voicu |
Cu
atâta candoare se confesează. O simt absorbită de contemplare, respirând
același parfum, fără s-o sfâșie, doar s-o însuflețească. Am impresia că citesc
fragmente dintr-un preludiu sau din arta compromisului, purtând povara
unei mari responsabilități, iar pentru a le reaminti, e conștientă
de felul în care le-a trăit, în special, de felul în care le retrăiește
azi.
Mă bucur de această surpriză literară, de ce nu, europeană. Excelența se poate atinge și pe spații mici (Radu Țuculescu) sau mult mai aproape de firea ultrasensibilă, inteligentă, frustrată, de același statut de copil din flori, a lui Mateiu Caragiale, creatorul Crailor de Curtea-Veche, prima odraslă a nemuritorului dramaturg I.L. Caragiale. Prea multă durere. Prea multe, amare și grele. Prea multă înțelepciune.
Iartă-mă! Ar fi trebuit să-ți spun, copilul meu, că nu suntem toți la fel, că nu trebuie să mulțumești pe nimeni, că poți să te revolți, că nu trebuie să intri în niciun tipar, că ești minunată și că te iubesc fără sfârșit. Ar fi trebuit... (Prea târziu, p. 6)
Când e-atât de mult trecut în noi, niciodată nu e prea târziu să ne amintim. (va urma)
Dana
Voicu, Tot ce nu se poate spune, Seria Proză, Ediții sonore
©
2021 Casa de pariuri literare
Cu
admirație,
Eli Gîlcescu
Burlington,
21 Martie 2025
Urăsc
foamea de aer
și tot ce m-atinge
pur și simplu
în
timp ce dormi
e posibil ca tot
ce ating
să nu mai existe
o
lume poate
dincolo
de căutare
în palimpsestul
unui amurg
împreună
în același
pământ obstinat
în tăceri
Eli Gîlcescu
Toronto,
28.03.2025
© copyright 2025, Elisabeta Gîlcescu
Romulus Vulpescu
(photo credit A. Robu)
Nu
admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu
aibă personalitate, încât să-i ții minte și aspectul. Iubea cărțile ca pe
niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el
nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate
spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru carte.” (Ileana Vulpescu)
https://www.poezie.ro/index.php/article/14056679/InterVIU_cu_scriitoarea_Ileana_Vulpescu
Interviul a fost publicat în ziarul
Lumina literară și artistică, Nr. 6 / 2014 (A. Ș. Ciobanu)
„Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie”
Dacă ar fi să scrieți acum, scrisoare către un cunoscut, ce i-ați scrie?
Dacă cineva își alcătuiește o ediție definitivă a ceea ce a scris, poate
elimina tot ce nu-i mai este pe plac sau îl consideră nesemnificativ. Chiar
dacă nu mai ești de acord cu tine, cel de odinioară, cinstit mi se pare să nu
te dezici de acel cineva.
Vremea și sufletul omului sunt în permanentă schimbare. Să-i reproșezi vântului
că bate? Sufletului că și-a pierdut naivitatea? Astăzi n-aș mai scrie nici o
scrisoare nimănui, dar nu o repudiez pe cea scrisă cu o jumătate de veac în
urmă.
Care au fost primele semne ale apropierii literaturii de dumneavoastră?
Între 1947 – 1949, în cele 15 luni în care am stat imobilizată în gips, în urma
unei operații la coloana vertebrală, pot spune că am dat primul examen de
răbdare din viață. Am ascultat atunci marea muzică a lumii, de la un aparat de
radio, și am citit, am învățat bine franceza și mulțumitor engleza. N-am să uit
niciodată că am citit atunci Contele de Monte Cristo, tradus înainte de 1900,
scrisă cu alfabetul de tranziție.
Dar primele ecouri?
Într-o zi m-am apucat să scriu. Descriam înmormântarea tatălui meu, cum îmi
fusese povestită. La moartea lui aveam 2 ani. De fapt, descriam înmormântarea
bunicii paterne, pe care mi-o aduceam bine aminte, având pe atunci 7 ani. I-am
citit doar mamei “opera mea” și știu că a plâns cu sughițuri la amintirile
dureroase pe care i le trezisem.
În 1953, primul an de facultate, am scris o nuvelă Ca iarba câmpului, publicată
abia în 1969, în volumul ș.a.m.d. Tot ce prezentam la reviste nu-mi era
acceptat. Ș.a.m.d. a avut o singură cronică, a lui George Pruteanu. Nu făcusem
gaură în cer.
Cu două excepții, cartea mea Sărută pămâtul acesta și Paznic de Far, de Geo
Bogza, tradusă de mine în franceză, prima oferită lui Valeriu Cristea, a doua,
domnului Nicolae Manolescu, n-am dat niciodată cărți criticilor literari. Nu
pentru că m-aș considera buricul pământului, ci pentru că nu vreau să creadă
cineva că în acest fel îi solicit o cronică.
Apropo de ecouri: cât de mult v-a schimbat percepția asupra
vieții de scriitor succesul pe care l-ați avut cu cartea Arta conversației?
Cu nimic.
Puteți spune cine este mai greu de cucerit: publicul sau
criticul? Sau autorul nu trebuie să se gândească la astfel de cuceriri?
Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie, să
vorbești numai tu cu sufletul tău și să nu te gândești că placi sau displaci
cuiva. Competiția este între tine și tine, cuceririle sunt aleatorii. Există
cărți lăudate de critică, indiferente publicului și viceversa, adeverind vechea
vorbă: unuia-i place popa, altuia preoteasa. Sunt și cazuri când un scriitor
place și criticului și publicului.
Ce v-a apropiat și de actul traducerii?
Mai întâi nevoia. Nevoia de bani. Când însă m-am antrenat în munca de
traducător am simțit satisfacția transpunerii unei cărți dintr-o limbă în alta,
prin strădania de a-i păstra stilul, modulația frazei, în așa fel încât
traducerea să pară scrisă în limba traducătorului.
Credeți că există cărți a căror traducere, fiindcă au fost
scrise cu mult timp în urmă, nu mai prezintă interes pentru cititor?
Dacă o carte merită tradusă, nu are nici o importanță când a fost scrisă.
Poate un traducător să resuscite interesul pentru o carte?
Cât are voie un traducător să își pună amprenta într-o traducere?
O traducere bună poate trezi interesul pentru o carte care n-a fost niciodată
tradusă sau prost tradusă. În traducerile de poezie ar fi greu să nu se simtă
amprenta traducătorului, de dorit cât mai puțin. În proză este de dorit să nu
se simtă altceva decât amprenta autorului. Cu alte cuvinte, păstrând dreapta
măsură: traducătorul să nu eclipseze autorul.
Ce artă ați învățat din conviețuirea cu un mare scriitor?
Arta de a tăcea oportun, pentru ca o dispută să se păstreze la obiect, în
limite civilizate și mai ales logice. Arta de a conviețui cu o persoană al
cărei temperament este total diferit de al tău, aș zice arta conviețuirii
pașnice și a cântăririi propriilor defecte.
De ce bucurii/peripeții ați avut parte alături de domnul
Romulus Vulpescu când traduceați din: Alphonse Daudet, Simone de Beauvoir,
Samuel Pepys, Ambroise Vollard și alții?
Bucuria de a pune punctul final într-o carte.
Am tradus Sângele celorlalți (Le sang des autres) de Simone de Beauvoir, nu mai
știu pentru ce editură. Personajul principal din carte se numește Hélène. În
românește genitiv – dativul numelui era hibridul franco – român Hélenei.
Redactorul de la editură, fără să mă întrebe, transformase, peste tot Hélenei
în “lui Hélène’’. Înainte de a citi eu textul venit de la editură, îl rog pe
Romulus să citească el, pentru a mai vâna vreo greșeală. Peste cinci minute îl
văd venind ca o gheonoaie înfoiată și-mi azvârle manuscrisul pe jos, în timp ce
mă blagoslovea astfel: “Ce, te-ai tâmpit? Ce înseamnă asta “lui Hélène’’? Ai
început să vorbești ca zarzavagioaicele?” I-am făcut semn cu mâna să se
oprească și i-am pus sub nas ceea ce trimisesem eu la editură. “Și cum își
permit să-și bage picioarele în munca omului, fără să-l întrebe?” și a urmat o
ploaie de blagosloveli la adresa persoanei incriminate.
A existat o carte la care ați lucrat și care să vă fi rămas
mai dragă decât celelalte? Dar o carte citită?
Da. Juan Ramón Himénez - Platero și cu mine (Platero yó), o carte pe care o
compar numai cu Micul Prinț al lui Saint Exupéry. Carte citită? Pavilionul
canceroșilor a lui Soljenițîn.
Este viața o artă la care nu ți se țin cursuri dar dai
examene mereu?
N-aș numi viața o artă ci o Universitate unde cursurile sunt neîntrerupte, iar
examenele obligatorii. Modul de a te comporta poate fi o artă, care presupune
înțelegerea tuturor spectacolelor vieții.
Îndrăznesc să bănuiesc secretul dumneavoastră în viață:
echilibru între inimă și rațiune, un edificiu construit la această graniță.
Este o abilitate cu care te naști sau pe care o dobândești, apoi duci lupte
teribile pentru a o ține în frâu?
Fiecare om se naște cu anumite predispoziții care se dezvoltă sau care sunt
anihilate de spectacolul vieții. Unii dintre noi învață de copii resemnarea în
fața adversităților, dintre care boala și sărăcia sunt cele mai dure. Te-nvață
cât de precară și nemiloasă este viața pentru cei slabi. Te naști pur ca
lacrima. Ceea ce ai ajuns este numai ce te-a învățat viața dacă ai ochi de
văzut și urechi de auzit. Eu mă consider un depozit de zgură pietrificată în
principii.
Cărțile editate de domnul Romulus Vulpescu se deosebesc pe
oricare raft din librării sau anticariate, oricât de multe cărți s-ar afla în
jur. Atenția pentru prezentarea grafică, personalizarea formatului de carte în
funcție de autor și de opera tradusă, rigoarea traducerii, vizibilă prin
prezența îmbelșugată a notelor de subsol (o altă artă rar întâlnită), toate
acestea m-au făcut să văd în el un creator neobosit, un om dedicat trup și
suflet literelor, un om care retrăia scrierea. Secretul lui nu îl pot presupune,
ni-l puteți spune dumneavoastră?
Dragostea pentru frumos. Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie
tipărită îngrijit, să nu aibă personalitate, încât să nu-i ții minte și
aspectul. Iubea cărțile ca pe niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea
cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui
anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru
carte.
Știu că în copilărie erați colecționară de nasturi. Azi vă
mai fac cu ochiul?
Și acum, dacă aș mai avea timp, aș face colecție de nasturi. Nimic nu
înfrumusețează sau nu urâțește o haină mai mult decât nasturii. Un nasture bine
plasat, are efectul de bijuterie. Mă gândesc cu nostalgie la colecția de
nasturi a copilăriei mele, de care sunt legate atâtea amintiri, atâtea ființe
dragi cărora le-am jefuit hainele de câte o podoabă. Așa e sufletul de
colecționar !
https://www.poezie.ro/index.php/article/14056679/InterVIU_cu_scriitoarea_Ileana_Vulpescu
