Ieri

... nu trebuia decât să

mă întreb

cine s-ar bucura

aflând de trecerea mea

prin acel loc

marea

dansa peste zâmbetul tău

Eli Gîlcescu

Un crez ce va supraviețui uitării

De la plecarea ei, scriu și încerc să-ți spun ce am trăit în acele zile; încerc să-ți spun totul, dar mai ales îngăduința cu care ne-a dezmierdat cu luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat sufletește și în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc.

Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuvințat: ”Totul a fost bine” .

Ne-am hrănit din povestea ei, povestea unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață.

Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu.

Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut.

Iată cât a trebuit să treacă până cînd cineva a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; fiind atras de arta conversației, de entuziasmul și pledoaria pentru uman a scriitoarei Ileana Floarea Vulpescu, și-a făcut curaj, la cei zece ani, să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas, șoptindu-i: „și eu cred ca dumneavoastră“.

Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Eli Gîlcescu

Așa ca un asentiment

„În clasa a treia de liceu, m-am îmbolnăvit şi a trebuit să mă retrag de la şcoală. Peste doi ani, aveam să stau cincisprezece luni în gips. Nu venea nici o colegă să mă vadă.
Toată lumea se ferea – şi, pe bună-dreptate – de tuberculoză, boală cam fără leac pe vremea aceea. Boala-mi dădea timp să mă gîndesc, să citesc, s-ascult muzică. Începeam să mă uit cu alţi ochi la lume. Mi-am dat seama cît de uşor eşti exclus, dintr-un motiv sau dintr-altul, cît de precare sînt relaţiile dintre oameni, cît de fragilă este viaţa. Pentru prima oară, am simţit singurătatea ca pe-o inevitabilă condiţie sufletească.
După ce-am reintrat într-un circuit normal, deşi-mi făceam şcoala-n particular, m-am împrietenit cu trei fete… Am cunoscut de copil oameni amărîţi, oameni nenorociţi. Ei şi boala m-au învăţat cîteva lucruri esenţiale: să deosebesc necazul de nenorocire, să nu mă supăr pe omenire pentru soarta mea, să n-am vanităţi şi să-mi păstrez firea în faţa adversităţilor de orice fel…“.

Mi-e dor de ea, un dor în fiecare zi. Și nu știu de ce, dar mă văd alături, la BNR, sau la Casa Universitarilor, Gaudeamus... Cu privirea, cu gândul, nu știu cum, reușea să mă atragă în universul ei, în locuri de lumină, cu propria măsură, propria modestie, simplă, firească, omenească, când își amintea povești despre oameni, despre relațiile dintre ei, despre fragilitatea vieții. Și mai ales când simțea „singurătatea ca pe-o inevitabilă condiție sufletească“, când nimeni nu te mai caută, când cercul prietenilor devine foarte strâmt.

Mereu am simțit-o puternică, în stare să lupte cu boala. Viața, pentru ea, a fost și este o luptă. Și mă bucur că a câștigat această luptă.

Ne-am cunoscut demult, într-o vreme când ne păsa de ceilalți, ne bucuram de binele făcut. Într-o vreme când lumea era alta, altfel.

Pentru că o iubesc, am ales să-i scriu. Cu aceeași dragoste de mai înainte. Așa ca un asentiment, de cine știe unde, de cine știe cât.

Scrie-i! Despre reușitele tale. Amintește-i de întâlnirea cu dânsa. Sau povestește-i un eveniment deosebit la care ai fi vrut să fie. Sau orice crezi că i-ar însenina sufletul. Chiar dacă nu primești răspuns, fii sigur/ă că se va bucura. Iar tu vei fi împăcat/ă că ai fost o clipă în preajma sa. Ca ieri.

Cu drag,

Eli Gîlcescu

Tăcerea

Și totuși...

În haosul ăsta de zumzet

de foșnet,

de freamăt,

de vuiet,

de urlet,

de zarvă-nsetată de liniște lungă,

există, rezistă, persistă, insistă un bob de tăcere,

exact anti-țipăt,

totalul ne-strigăt

#Romulus Vulpescu

https://fb.watch/88w1mVJSym/

Dezacord dintre ideal și real

Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal și real, dintre „unicul“ visat și ce-ți oferă realitatea, ci dintre real și imaginea pe care ți-ai făcut-o despre acest real. Cunoști un om și-ți dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îți faci o imagine despre acel om – o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumusețează, îl flatează, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne toata viața o aspirație spre bine, spre frumos, și speranța, chiar nemărturisită în fericire – iar omul păcătuiește și față de această imagine.

Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relație cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată și să-i ierți, să-i tot ierți, cum le ierți copiilor, părinților, fraților tăi.

Dacă ai orgolii, nici o relație nu e posibilă.

Convinsă că Mama avea dreptate, am încercat să aplic acest principiu față de fostul meu bărbat. Îl înțelegeam, cum îi înțelegeam și pe șefii mei, pe Voicu Marin și pe Titus Verzeu, îl și iertam, dar peste fiecare-nțelegere, peste fiecare iertare se-așternea o crustă de-amărăciune care-ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală.

 

#Ileana Vulpescu, Arta conversației

 

Într-o lume plină de fisuri

Diana Olteanu

Cu sau fără speranţă, iubirea-l înfrumuseţează pe om. E o mare experienţă sufletească... Să ştii că-n dragoste nimic nu e mai frumos decît închipuirea. De multe, de prea multe ori, realitatea e plină de fisuri.

Ileana Vulpescu

De-amor, de-amar, de inimă albastră

Constantin Savu

Acum patru ani puteam să o mai vizitez

și să stăm de vorbă.

După aceea s-au închis ușile din partea

„moștenitoarelor”.

Elisabeta Gîlcescu pentru

Constantin Savu, Moștenitori suntem toți.

Fără să piardă pariul cu cinstea și loialitatea,

scriitoarea Ileana Vulpescu ne-a transformat în nababi,

cu franchețea și împăcuitorismul de fiecare zi.

Un dar de asemenea preț,

al unui om frământat de prea multe patimi,

nu se uită.

Universalitatea bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare

Biblioteca Judeteana Alexandru & Aristia Aman Craiova 

În urmă cu patru ani și jumătate, în ianuarie 2017, Ileana Vulpescu ne dona peste 1100 de volume (cărţi rare, în limba franceză, din domeniul filologic, tipărite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, precum şi câteva reviste).

La finalul lui 2018, colecția s-a mărit. Aproape 6000 de cărți au completat fondul inițial.

Actualmente, fondul de carte „Ileana și Romulus Vulpescu” este una dintre cele mai mari și mai bogate colecții ale Muzeului Cărții și Exilului Românesc.

Scotocind prin documente și prin cărțile donate, una dintre colegele noastre, bibliotecara Raluca Sandu, a scos la lumină două distincții importante primite de Ileana Vulpescu în ultimii ani de viață și aflate astăzi în posesia noastră.

Le semnalăm și ilustrăm mai jos, în ordine cronologică:

- placheta primită de Ileana Vulpescu în iunie 2015, atunci când Primăria și Consiliul Local al Municipiului Craiova i-au conferit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova;

- Ordinul Steaua România în grad de Cavaler, conferit în 2017 de Președintele României.

#aman