Discret, așa cum a trăit...
Doamna Ileana Vulpescu s-a stins.
Noblețe și distincție. Înțelepciune și generozitate. Un reper în literatura română.
La Târgu Jiu, sala Teatrului Dramatic" Elvira Godeanu " a fost neîncăpătoare. Cum neîncăpător i-a fost sufletul. A iubit oamenii cu asupra de măsură. Tăcerile Doamnei Ileana Vulpescu aruncate peste lume erau semnele eleganței în fața mediocrității și a vanităților pe care nu le-a acceptat niciodată.
Drum lin, Minunată Doamnă! Candidaturile noastre la fericire vi se datorează!
Raul Carstea
RăspundețiȘtergereImi este greu sa vorbesc la trecut de ,Doamna Ileana Vulpescu . Am avut parte de cea mai mare mangaiere, atunci cand a fost ”ingerul ”din sala de spectacol ce ma urmarea cantand . A poleit cu aur modestul meu CD ” elegia mainii ” cu prefata scrisa . Am inteles ca sunt”ales” de Dumnezeu sa am parte de o asa onoare . O parte din sufletul meu, a plecat alaturi de Ileana Vulpescu . Asta este singurul motiv pentru care am postat , ”felinarele si noaptea ” .
Ileana Vulpescu
RăspundețiȘtergereAm învățat de la viaţă că oamenii sunt ori de luat ori de lăsat: de luat aşa cum sunt, cu puţinele bune, cu multele rele, sau... de lăsat în plata Domnului. Să-ncerci să-i schimbi, înseamnă să cari apă cu ciurul.
Trebuie, întâi, să te apreciezi pe tine, să vezi câte defecte ai și să ți le cîntărești cu miligramul. Să vezi că nu ești perfect, să vezi ceea ce ar trebui să suporte ceilalți de la tine. Și în felul acesta ajungi mult mai concesiv față de ceilalți. Judecata aceasta justă față de tine însuți este cel mai important lucru!
Adrian Păunescu
RăspundețiȘtergereFelinarele și noaptea
Grea e și inima mea, cui aș putea să mă plîng,
I-am învățat mai pe toți, ei către mine să vină,
Grea e și inima mea, greu îmi e umărul stîng,
Inima mea, de sub el, sîngeră tristă lumină.
Am să mă sting într-o zi, eu, incredibil lămpaș,
Și cum lumină va fi, moartea tăcînd voi găsi-o,
Grea e și inima mea, dacă un secol prea laș,
Liber atît nu ne dă, să ne mai spunem adio.
Tot ce-am crezut s-a întors, pașii făcuți îi regret,
Mie spunîndu-mi mustrări, eu mă grăbesc la iertare,
Grea e și inima mea care se stinge încet,
Dramele voastre purtînd, numai a mea n-o mai doare.
Merg din oraș în oraș, fac felinare și plîng,
Doamne, ce noapte ne-ai dat și ce rezerve puține,
Grea e și inima mea, rană sub umărul stîng,
Simt cum se stinge și ea, negura bine îi vine.
Parcă aș vrea să mă dau nopții cu totul și eu,
Parcă m-aș da împrumut pentru ca-n ziua de mîine,
Fiului meu să nu-i fie, traiul amarnic și greu,
Dar m-asupresc din trecut, moșii cu trupuri de pîine.
Vin și mă ceartă cumplit că m-am gîndit să cedez,
Sînt din făină făcuți, din diamant și tărîțe,
Vai, ce strămoși uriași, pîine cu coajă și miez,
Sîngele-n mine, și el, vorbele dă să le-ațîțe.
Grea e și inima mea, dar de făcut ce să fac?
Ducem războiul cinstit, rîdeți și iarăși doare,
Noaptea aruncă în noi negre dejecții de veac,
Noi semănăm pe pămînt, noi proiectăm felinare.
(Rezervația de zimbri, 1982)