Ziua inefabilului absolut

 

Timpul ceasurilor de tăcere

... plimbare de voie

printre cărți rare ce par a ține de acea 

scriere universală –

un paradis din care nu se poate ieși 

decât prin trădare sau moarte

între iubita abandonată și noua locuință

nu-i cine știe ce deosebire

fie pentru un motiv sau altul,

printre „haimanalîcurile celorlalți” rațiunea

în locul instinctului

unei limbi de lemn tembelizat de mizerie –

inamicul jurat al oricărei schimbări

 

pentru o clipă numai, își ascultau cu grijă sufletul

fără măști, hoinăreau printre semne și simboluri,

fără teama de oameni

dar n-a fost să fie

 

s-au regăsit în locul unde îmboboceau poeme

cu petale de-ntuneric și surâsuri ferecate

într-un gând comemorat ortografic de-un punct,

o nouă odisee dintr-un nimic și-o floare (in memoriam)

 

Eli Gîlcescu

Timpul ceasurilor de tăcere

... plimbare de voie

printre cărți rare ce par a ține de acea scriere 

universală –

un paradis din care nu se poate ieși decât prin 

trădare sau moarte

între iubita abandonată și noua locuință

nu-i cine știe ce deosebire

 fie pentru un motiv sau altul,

printre „haimanalîcurile celorlalți” rațiunea

în locul instinctului

unei limbi de lemn tembelizat de mizerie –

inamicul jurat al oricărei schimbări

 

pentru o clipă numai, își ascultau cu grijă sufletul

fără măști, hoinăreau printre semne și simboluri,

fără teama de oameni

dar n-a fost să fie

 

s-au regăsit în locul unde îmboboceau poeme

cu petale de-ntuneric și surâsuri ferecate

într-un gând comemorat ortografic de-un punct,

o nouă odisee dintr-un nimic și-o floare (in memoriam)

 

Eli Gîlcescu

Loteria unei vieți

... sau o înălțare

după o viață lungă

și apele le va bucura

să nu mai fie reci

nici fierbinți

nici lacome

să nu poată pricepe de ce

 

Eli Gîlcescu

(poem în lucru)

Când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru este să fii drept

Nu sunt o fiinţă ascunsă, dar nici expansivă. Nu sunt mizantroapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie, iar sufletul nu mi-l pun pe masă-n faţa nimănui.

Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce plângea, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea.

Bărbatul şi femeia, înainte de a fi atât de bine delimitaţi pe sexe, sunt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică; sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace şi mă întreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, nu vibrează decât la impulsuri venite de la cap, impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe, deci am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.

– De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? Spune-mi!

– Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc.

– Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?

– Nuu. Vă admir profesional atât de mult, că până la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi îndrăgostit de şeful meu direct.

– Şi atunci? în glasul lui era o nerăbdare plină de speranţă. Şi atunci de ce nu?

– Fiindcă vă e prea dragă puterea.

– Şi ce e rău în asta?

– „Când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru este să fii drept!“

Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii însuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre altă femeie. Indecent e prea puţin spus, insalubru, promiscuu.

Nu pot iubi oamenii în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oamenii care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oamenii cărora le place să umilească.

La început ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea.

Ileana Vulpescu, Arta conversației

Ieri

... nu trebuia decât să

mă întreb

cine s-ar bucura

aflând de trecerea mea

prin acel loc

marea

dansa peste zâmbetul tău

Eli Gîlcescu

Un crez ce va supraviețui uitării

De la plecarea ei, scriu și încerc să-ți spun ce am trăit în acele zile; încerc să-ți spun totul, dar mai ales îngăduința cu care ne-a dezmierdat cu luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat sufletește și în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc.

Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuvințat: ”Totul a fost bine” .

Ne-am hrănit din povestea ei, povestea unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață.

Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu.

Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut.

Iată cât a trebuit să treacă până cînd cineva a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; fiind atras de arta conversației, de entuziasmul și pledoaria pentru uman a scriitoarei Ileana Floarea Vulpescu, și-a făcut curaj, la cei zece ani, să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas, șoptindu-i: „și eu cred ca dumneavoastră“.

Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Eli Gîlcescu