 |
| #Ileana Floarea Vulpescu |
mai 21, 2019
Despre o zi ca oricare alta
Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări.
Ileana Vulpescu
Photo credit: Cristina
Ca orice om care îmbătrînește
Photo credit: Neptun TV
În aceste zile mă simt ca orice om care îmbătrănește, care vede că din
an în an nu mai poate face ce a făcut anul trecut, ceea ce nu mă îngrijorează
din cale-afară, pentru că intră în firescul lucrurilor. Ziua mea este o zi ca
oricare altă zi, de foarte multă vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea
unui francez care spunea așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e
cazul să te oprești cu sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de
ani, să zic că nu mai pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea
lumînări. În trecut, aniversările zilei de naștere le sărbătoreai în funcție de
categoria de oameni căreia îi aparțineai. Eu, aparținînd unei categorii modeste
de intelectuali, nu am avut niciodată petreceri fastuoase și în viața mea nu am
avut o rochie de seară, pentru că nu am avut ce să fac cu ea. La aniversări
veneau cîțiva prieteni cu care mîncam niște sandvișuri, făceam eventual o
prăjitură și ciocneam un pahar de vin. De ziua mea îmi doresc așa: să fie pace,
să am liniște și sănătate.Ileana Vulpescu
Autoportret aniversar
Photo credit: Nyilas
Cînd te uiți în urmă și vezi că azi ai fost copil și mîine ești moșneag,
ți se pare că ai visat, ai impresia că s-a petrecut ceva ireal cu tine. Cu cît
îmbătrînești, cu atît îți aduci aminte mai mult de copilărie și mă gîndesc
"oare tot eu sunt persoana aia care...". În aceste zile mă simt ca
orice om care îmbătrănește, care vede că din an în an nu mai poate face ce a
făcut anul trecut, ceea ce nu mă îngrijorează din cale-afară, pentru că intră în
firescul lucrurilor. Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă
vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea
așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu
sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai
pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări. În trecut,
aniversările zilei de naștere le sărbătoreai în funcție de categoria de oameni
căreia îi aparțineai. Eu, aparținînd unei categorii modeste de intelectuali, nu
am avut niciodată petreceri fastuoase și în viața mea nu am avut o rochie de
seară, pentru că nu am avut ce să fac cu ea. La aniversări veneau cîțiva prieteni
cu care mîncam niște sandvișuri, făceam eventual o prăjitură și ciocneam un
pahar de vin. De ziua mea îmi doresc așa: să fie pace, să am liniște și
sănătate. Proiecte în general m-am abținut să-mi fac, fiindca mi-am spus întotdeauna:
"Omul propune, Dumnezeu dispune", și nici nu am intrat în panica
trecerii timpului, nu m-am grăbit niciodată, dacă îmi este dat să fac ceva, să
spun ceva, am să fac, am să spun... Dacă nu îmi este dat, este inutil să încerc
să fac o cursă de 100 de metri garduri. Trecerea timpului o simțeam cu totul
altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu
ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin.
Înaintarea în vîrstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept,
balamalele se uzează odată cu vîrsta, poate nu la toată lumea, dar și cu asta
mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune că vîrsta
omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80
ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd cîți ani
am și să nu mă mai plîng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întîmplat ceva care
să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mîine, daca ar veni Dumnezeu și mi-ar
spune: "Vreau să te mai fac de 15 ani", aș zice: "Doamne,
mulțumescu-Ți Ție, du-Te la altul!". Anul pe care astăzi l-am încheiat a
fost unul în care, dacă am fost în două picioare, în toate mințile, după
propria apreciere, eu zic că a fost bine. Am reușit să mă mișc, să mai văd un
film, să citesc o carte și sunt mulțumită cu aceste bucurii pe care orice vîrstă
ți le lasă.
Cînd te uiți în urmă și vezi că azi ai fost copil și mîine ești moșneag,
ți se pare că ai visat, ai impresia că s-a petrecut ceva ireal cu tine. Cu cît
îmbătrînești, cu atît îți aduci aminte mai mult de copilărie și mă gîndesc
"oare tot eu sunt persoana aia care...". În aceste zile mă simt ca
orice om care îmbătrănește, care vede că din an în an nu mai poate face ce a
făcut anul trecut, ceea ce nu mă îngrijorează din cale-afară, pentru că intră în
firescul lucrurilor. Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă
vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea
așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu
sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai
pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări. În trecut,
aniversările zilei de naștere le sărbătoreai în funcție de categoria de oameni
căreia îi aparțineai. Eu, aparținînd unei categorii modeste de intelectuali, nu
am avut niciodată petreceri fastuoase și în viața mea nu am avut o rochie de
seară, pentru că nu am avut ce să fac cu ea. La aniversări veneau cîțiva prieteni
cu care mîncam niște sandvișuri, făceam eventual o prăjitură și ciocneam un
pahar de vin. De ziua mea îmi doresc așa: să fie pace, să am liniște și
sănătate. Proiecte în general m-am abținut să-mi fac, fiindca mi-am spus întotdeauna:
"Omul propune, Dumnezeu dispune", și nici nu am intrat în panica
trecerii timpului, nu m-am grăbit niciodată, dacă îmi este dat să fac ceva, să
spun ceva, am să fac, am să spun... Dacă nu îmi este dat, este inutil să încerc
să fac o cursă de 100 de metri garduri. Trecerea timpului o simțeam cu totul
altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu
ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin.
Înaintarea în vîrstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept,
balamalele se uzează odată cu vîrsta, poate nu la toată lumea, dar și cu asta
mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune că vîrsta
omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80
ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd cîți ani
am și să nu mă mai plîng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întîmplat ceva care
să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mîine, daca ar veni Dumnezeu și mi-ar
spune: "Vreau să te mai fac de 15 ani", aș zice: "Doamne,
mulțumescu-Ți Ție, du-Te la altul!". Anul pe care astăzi l-am încheiat a
fost unul în care, dacă am fost în două picioare, în toate mințile, după
propria apreciere, eu zic că a fost bine. Am reușit să mă mișc, să mai văd un
film, să citesc o carte și sunt mulțumită cu aceste bucurii pe care orice vîrstă
ți le lasă.
Ileana Vulpescu
aprilie 21, 2019
Un glas dintr-un cor de heruvimi
Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce arătăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pămînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta „mamă din Bucureşti“, cum mă numeai cu duioşie mereu,
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pămînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta „mamă din Bucureşti“, cum mă numeai cu duioşie mereu,
Ileana Floarea Vulpescu
august 2009
august 2009
aprilie 08, 2019
În fiecare zi
... mă cuprind, parcă voit, oricât de dureroase
vremurile, oricât de împovărat sufletul, oricât de dezamăgitoare viața, o
călătorie vie în timp, colorată, cum numai prietenia o poate oferi, o prietenie
care a lăsat urme, chiar dacă mai curând sau mai târziu se acopăr „ca valurile
pe fața mării“, o prietenie așa cum a fost, cum e
... o adevărată desfătare să petrec ceasuri de-a
rândul împreună cu distinsele doamne Ileana Vulpescu și Elena Roată. Să le
ascult poveștile. Cu neputință să redau atmosfera din ziua aceea, unde nimeni
nu putea să o tulbure. Cu noi era poezia. O sorbeam adânc, simțeam cum se
desfată, cum face să crească în noi ceva de seamă, ceva măreț. Și cartea pe
care o purtau se deschidea încet, „În fiecare zi“, împrăștiind un
miros dulce de primăvară, ce-mi plăcea tare
... momentul când în felul nostru, tainic, ne-am despărțit.
... momentul când în felul nostru, tainic, ne-am despărțit.
Nu, nu de despărțire era vorba, ci de neîndepărtare
față de ecoul binevoitor și prietenos al minunatului poem.
Eli Gîlcescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)