ianuarie 22, 2025

Ileana Vulpescu, la întâlnire cu cititorii gorjeni

 https://www.gorjeanul.ro/ileana-vulpescu-la-intalnire-cu-cititorii-gorjeni/

Cunoscuta scriitoare Ileana Vulpescu s-a întâlnit zilele trecute cu cititorii gorjeni, în cadrul unei serii de acțiuni culturale organizate cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, Drepturilor de Autor și Bibliotecarului. 


În perioada 21-23 aprilie, la Târgu-Jiu, s-a desfășurat programul cultural ”Candidați la fericire? Citiți o carte!”, al cărui personaj principal a fost scriitoarea Ileana Vulpescu. Joi, elevii Colegiului Național ”Tudor Vladimirescu” au fost librari pentru o zi la Librăria ”Mihai Eminescu” din Târgu-Jiu, iar seara au participat la o dezbatere cu tema ”Orwell, carte și film. Distopii, utopii…”, în cadrul unei ceainării literare organizate la sala de lectură a Bibliotecii Județene ”Christian Tell”.


Vineri, programul a continuat cu o altă ceainărie literară, organizată de această dată la Muzeul Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu”, unde Ileana Vulpescu și cei care au dorit să-i fie alături au asistat și la un mini-spectacol de muzică simfonică, jazz și folk, oferit de un cvartet de coarde al Liceului de Arte ”Constantin Brăiloiu”, pianistul Marius Tiriplică și folkistul Cătălin Stepa.


După orele 18:00, locul de desfășurare a evenimentelor s-a mutat la Teatrul Dramatic ”Elvira Godeanu”. Mai întâi, în fața teatrului, s-a desfășurat un spectacol stradal în cadrul căruia mai mulți elevi au adus în fața spectatorilor scenete adaptate după texte ale scriitoarei Ileana Vulpescu. Ulterior, sala de spectacole a teatrului a devenit scena unui mult așteptat dialog dintre Ileana Vulpescu și cititorii săi, dialog în timpul căruia scriitoarea a vorbit despre cărțile sale și momentele care au marcat-o. 


„Toată lumea mi-a reproșat, pe bună dreptate, că în cărțile mele nu se petrece nimic vesel. Fiecare om a trăit într-un anumit fel, s-a format într-un anumit fel și în funcție de ce i-a oferit viața. Se mai ține cont și de firea care ți-a fost dată când te-ai născut. Poți să fii un melancolic fără să ai motive, asta este cea mai periculoasă formă de melancolie, cea fără motiv. Nu îmi place să vorbesc despre viața mea. Mi-a spus cineva că de ce nu scriu viața mea. I-am spus că îmi este așa greu să mă întorc la ea încât prefer să știu numai eu. Nu am avut atâtea elemente fericite în viață ca să transpun pe hârtie. Ce mi-a lovit cel mai tare ființa a fost nefericirea oamenilor, boala, sărăcia, neînțelegerea, invidia oamenilor, mahalagismul. Atâtea lucruri care m-au indispus și mă indispun și astăzi, dar o dată cu vârsta am devenit mai concesivă”, a spus Ileana Vulpescu. 


”Dacă ne-am analiza sincer, fiecare dintre noi, am vedea că nu suntem perfecți, că avem aceleași defecte pe care le criticăm la alții și, în general, generozitatea nu-ți face nici ție rău și nici altora. Un suflet care nu invidiază, care nu vrea neapărat să ajungă în frunte cu orice chip este un om liniștit și echilibrat. Nimic nu valorează mai mult decât un suflet liniștit fiindcă eu într-o viață lungă, 84 de ani e o vârstă, am descoperit că mai întâi nu știm ce este viața. O trăim fiindcă ne trezim în lume și facem ce face specia noastră. La animale vedem la fiecare specie ce moravuri are exact ca și în societatea umană. Unii sunt chiar mai ordonați decât noi”, a mai spus aceasta


Acțiunile din cadrul programului ”Candidați la fericire? Citiți o carte!” au continuat și sâmbătă, cu o slujbă de Pomenire – Tedeum, închinată lui Romulus Vulpescu, Tatianei Stepa, lui Constantin Brâncuși și altor mari dispăruți. Evenimentul a fost organizat de Elena Roată, Elisabeta Gîlcescu, Dorina Cioplea, Elena Velțan, în parteneriat cu Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu – Centrul de Excelență Umană, Arta Conversației, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, Biblioteca Județeană Gorj „Christian Tell” Târgu-Jiu, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” Târgu-Jiu, Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu” Târgu-Jiu și Fundația Artego Umanitar.

Roxana Lupu



ianuarie 17, 2025

O grimasă a realismului sau retorica lucidităţii şi aria compromisului în proza Ilenei Vulpescu

    Destrămarea idealului e „golul” şi „plinul” individului sau al comunităţii de indivizi sublimând o metaforă a vieţii, un specific, o metamorfoză. O nelinişte semiotică, aşa cum s-ar exprima un sociolog, exprimă ucroniile figurării. În evoluţiile literaturilor din est atinse de maladiile unui ev crepuscular se profilează mereu textul cenzurat de apetenţa, uneori stranie, a unui eu narator atins de reflexele rigorii proprii. Arta compromisului (Ploieşti, Editura Tempus, 2002, 336 p.) e romanul în care toate retuşurile caracterologice iscă o antropologie denunţătoare de dialectici ale reversului. Desigur, ciudate, desigur autoreflexive în chiar actul mutilării lor, secvenţele romaneşti sunt ele însele în prezenteificare iar Ileana Vulpescu demantelează tocmai forme ale temporalităţii, fără a le modifica, însă, şi de aceea cartea aceasta depăşeşte tocmai apetenţa pentru sintagme, epicul larg conferind dreptul la cucerirea tragică a realului, a realităţilor.

    Mesajele acestui roman ţin, totuşi, de cronotopul perpetuităţii, relaţia individ-epocă nu e un bilanţ de conformisme cât de rocadă a paradigmelor. Reţelele unui consens vor fi rupte, evenimenţialul comprimat, factual, timpul şi fiinţa au un duşman comun, perimarea. Eroina, iarăşi o feminină din seria citată elogios la S. Radian,1 manipulează punctual orologiul individualizării, sentimentul decăderii e doar un frison. Dar spiritul ludic e al textului atât de perfect manevrat de autoarea noastră. Harul naratoarei ne ajută, în fapt, să-l descifrăm, să nu mai dăm târcoale miracolului textului, ba chiar să-l trăim: 

    „Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar        înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu           flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului,               speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă…”(p. 7-8)


    Mirajul are măşti, mirajul e secunda de compro
mis, toate fidelităţile eroi-epocă sunt înglobate în miracol. Aceasta e proza care sfidează până şi contrarietatea, care trăieşte în aşteptare activă, care, deci, ne aşteaptă, aşadar ne „interpretează” pe noi ca vizionari melancolici şi captivi în mrejele textului-sincronie. Dar melancolia e, aici, subversivă, nici o diversiune nu implică reinterpretarea acelei realităţi a textului exprimată ca un fel de stare de dragoste a părintelui faţă de copilul său. 

    Un timp, o epocă e supusă reflexiei lucide. Luciditatea scriitoarei, de care vorbea V. Cristea,2 explică aici, oarecum, o retorică a participării, o adevărată ideologie a epicităţii. Dar proza e peste tot, de la un cap la altul, frumoasă, un compromis plăcut precum proiecţia unei utopii:

     „Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu nici un şmirghel. Pata se mărise şi săpase                adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. „Pe noi cine, cum şi când să ne mai topească? De fapt, ca să         fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc şi eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai         doresc nimic. O schimbare chiar m-ar dezechilibra. De fapt, nu mai aştept nimic de la viaţă. Am   impresia că,         moral, mi-am încheiat socotelile…”(p. 17-18)

    Spre deosebire de Arta conversaţiei avem aici o transmutaţie organică. Dar nu o regresiune. Cernelurile compromisului au în esenţa lor suferinţa, mitul creaţiei e demontat, un nihilism blasfemiator vine dinspre societate şi oameni. Ontologia supravieţuirii e denunţată ca obsesie, lumile se convertesc, oamenii sunt robi convertirilor, fiinţa duală imploră. Eroina voinţei de reprimare a compromisului/compromisurilor ajunge să sfideze până şi propriile-i mâhniri. Excepţional prozator al suplicierii existenţialului, Ileana Vulpescu exhibă în eroii săi ciudate sonorităţi ale durerii: „Sânziana Hangan se uita cu-ngăduinţă şi cu tristeţe la femeile de vârste coapte, cu, şi mai ales fără copii, care trăiau, după părerea ei, crize de spaimă în faţa trecerii ireparabile a timpului şi care, apucate de-un fel de furie a răzbunării pe neîmplinirile, pe eşecurile din viaţă, se găseau să facă pe fetişcanele. Spaima în faţa sărăciei, a foamei, a bolii, a catastrofelor naturale, sociale, a neîndurării şi-a absurdităţii autorităţilor – era greu de-ndurat, era, de fapt, motivul pentru care omul nu-ndrăznea să-şi scoată capul din jug, dar nici spaima în faţa nevăzutei treceri a timpului nu era uşor de îndurat. Într-un regim politic, să-i fi zis normal, în raport cu cel comunist, trecerea neîndurătoare a timpului ar fi trebuit să fie cel mai important motiv de spaimă. Teama de forţa nevăzută şi inevitabilă.” (p. 41)
    Exuberanţa imaginarului dă ritm discursurilor epicităţii. Naratorul scrie alert, parcă un pictor s-ar simţi periclitat de inspiraţia fotografului. Personaje în posesia vieţii lor, eroii cărţii sunt posedaţi de magiile asimilării. E rostul vieţii în viaţă, biografia acaparată de capriciile istoriei. Bărbatul şi femeia sunt factori activi într-o poveste catalizând locuri ale revelaţiei, dragostea încarnând simbolici. În Arta compromisului, istoria se întoarce din concediu, angoasa existenţială devansează umilitudini. Proza aceasta e vizionară. De fapt e absolut recuperatoare, ea reabilitează tipologia prozatorului român cu toate calităţile lui de povestitor cumulând elanurile orfice şi referentul reflexiv, constructorul discursului epic şi eul scriptor reciclând melancolia: „În comunism, pe plan social fiecare se prefăcea cum putea: unii – pentru a se afla în fruntea bucatelor, alţii – pe la mijloc, majoritatea – pentru a supravieţui. Înghiţitul limbii şi cusutul gurii, pentru a nu-şi primejdui libertatea şi cariera, se numărau printre convenţiile cărora – cu părere de rău şi cu un permanent sentiment de umilire – Mihnea înţelegea să se opună, dar nevastă de alt neam, de dragul parvenirii, n-avea de gând să-şi ia. Măcar atât să-şi fi îngăduit omul robit de timpuri. Să nu facă şi o concesie fără de care se putea supravieţui. O concesie cu sufletul şi cu trupul lui.” (p. 61)
    Arta compromisului descifrează în grimasa realismului mimata „gelassenheit”. Nostalgia textului iscă succesiunile imaginarului. Din toate acestea se înalţă suverană povestea.

    Note:
    1. S. RADIAN, Graţioasele siluete feminine sau balcanismul înnobilat, în             „Viaţa Românească”, XXIX, 6, iunie, 1976, p. 50-51
     2. V. CRISTEA, „Blana de samur”, în „România Literară”, VIII, 42, joi, 4                 decembrie, 1975

Ionel Bota

iulie 24, 2024

Cu patru secunde mai rapid decât calculatorul

Ileana Vulpescu

Acest desen colorat a fost realizat de 

Ștefan Popa Popa’s (România), 

în mai puțin de 25 de secunde, 

în timpul Festivalului de 

Desene Animate de la Saint Esteve (Franța), 

în octombrie 1995, 

și este parte a unui record personal

pentru înregistrarea sa în Cartea Recordurilor Guinness.




Ştefan Popa Popa's este cel mai rapid caricaturist din lume, recordul său fiind omologat de Cartea Recordurilor, în 1995, când a realizat, în Franţa, 131 de caricaturi pe oră. Realizările sale de excepţie în domeniul graficii, precizia şi viteza cu care captează esenţa unei figuri, l-au impus drept una dintre cele mai prestigioase personalităţi ale artei plastice contemporane.

A publicat caricaturi în principalele ziare şi reviste din toată lumea. Portrete semnate Popa's sunt deţinute de peste două sute de şefi de state şi de guverne, şi mari personalităţi ale lumii, între care: Bill Clinton, Jimmy Carter, Ronald Reagan, George W. Bush, Vladimir Putin, Boris Elţîn, Jose Manuel Barosso, Dominique de Villepin, Francois Mitterrand, Madeline Allbright, Tony Blair, Petru Lucinschi, Vaclav Havel, Silvio Berlusconi, Aleksader Kwasniewski, Helmuth Kohl, Nelson Mandela, Tom Jones, Susanne Kastner.

Când fac un portret îl înțeleg pe cel din fața mea și apoi îl așez pe hârtie. Primele manifestări artistice au fost la vârsta de 5 ani și au fost pe fețe de masă și cearceafuri. De fapt un schimb energetic. În portret, ochiul reprezintă oglinda sufletului, iar expresia grotescă, respectiv caricaturală, nu este influențată de starea mea. În portret, harul Domnului reprezintă 99 %, Reîncărcarea mea energetică reprezintă în continuare un secret. (Ștefan Popa Popa’s)

În Franța, în octombrie 1995, André Baur scria despre Ștefan Popa Popa’s că „este o forță a naturii..., este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul“.

 

Photo credit: Angela Robu

iunie 25, 2024

Ileana Vulpescu – un har autentic

 https://cvlpress.ro/08.06.2015/prozatoarea-ileana-vulpescu-a-poposit-cateva-ore-in-craiova/


Deși și-a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții în Craiova, orașul despre care face referiri nostalgice în multe din romanele sale, scriitoarea Ileana Vulpescu, ajunsă la o vârstă înaintată, nu a mai vizitat Bănia de foarte mult timp. Vineri, când a fost invitată să participe la ședința solemnă a Consiliului Local Municipal Craiova, în cadrul căreia i-a fost conferit titlul de „Cetățean de Onoare”, Ileana Vulpescu a fost dornică  să profite de această ocazie și să petreacă un timp, cât de puțin, în orașul tinereții sale. Popasul pe care și l-a dorit prozatoarea a fost, unde altundeva, decât la bibliotecă.

Înainte să ajungă la ceremonia solemnă, care a fost găzduită la Opera Română Craiova, Ileana Vulpescu a vizitat Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman”. Directorul bibliotecii, Lucian Dindirică, a poftit-o pe scriitoarea Ileana Vulpescu să treacă pragul Casei Memoriale „Elena Farago”, acolo unde sunt adăpostite câteva din lucrurile de preț ale bibliotecii. Vizita a fost scurtă dar sugestivă pentru autoarea celebrului roman „Arta conversației”, Ileana Vulpescu amintindu-și cum treceau orele pe nesimțite atunci când intra în această clădire ca tânără elevă, la actualul Colegiu Naţional „Elena Cuza”. Cu multă generozitate, prozatoarea a semnat în „cartea de onoare” al Bibliotecii Județene, apoi a notat câte un mesaj pentru cititori pe pagina de titlu a fiecărui roman al său.

Parfumul greu al teilor, care inundă curtea bibliotecii, în această perioadă a anului, și care a însoțit-o la despărțire, este, cu siguranță, o altă amintire pe care o va duce cu sine distinsa scriitoare Ileana Vulpescu, o erudită de mare respect, soţia fostului scriitor Romulus Vulpescu, care, la rândul său, a tradus pentru prima dată, cu mulţi ani în urmă, pe Francois Villon. Aşa cum nu a uitat, în nici o împrejurare de Bratovoieştiul natal, considerându-se, cu consecvenţă, „de loc” de acolo, doamna Ileana Vulpescu ne-a oferit, pe lângă anvergura sa de intelectual, şi legământul său cu Doljul. Sau cu aceste locuri. Care au dat, de-a lungul timpului, şi mulţi oameni de valoare. Şi mai ales caracter imens.

Cine va lectura, dacă nu a făcut-o până acum, unul din romanele sale, „De-amor, de-amar, de inimă albastră”, (Ed. Tempus, 2005), va regăsi un omagiu fără egal, creionat cu discreţie, la adresa Colegiului Naţional „Elena Cuza”. Prozatoare cu har autentic, Ileana Vulpescu a devenit „Cetăţean de Onoare” al Craiovei şi merită salutat întregul demers.

mai 22, 2024

Te miri că nu te-au uitat

O Elenă (Ileana) de neuitat... 𝐈𝐥𝐞𝐚𝐧𝐚 𝐕𝐮𝐥𝐩𝐞𝐬𝐜𝐮 (𝟐𝟏 M𝐚𝐢 𝟏𝟗𝟑𝟐 – 11 M𝐚𝐢 𝟐𝟎𝟐𝟏)

Cum trece timpul! De fapt, nu trece el, ci trecem noi. Noi trecem și ne trecem. Așa deci, trec și eu prin timp. O trecere ce împlinește astăzi 81 de ani: vorba ceea, o viață de om. (era 2013) Îmi doresc de ziua mea, ca în toate celelalte, să fiu, cît oi mai fi, în două picioare și-n toate mințile. Îmi doresc o viață fără cutremure, pace și lumină în mintea și-n sufletul semenilor mei. Îmi place să cred că n-am îmbătrînit degeaba. Cînd mă gîndesc la tinerețe nu știu: să rîd, să plîng? Tinerețea e o forță în sine, dar trece atît de repede. Atunci nimic nu ți se pare imposibil și nici iremediabil. Cîtă nepotrivire între ceea ce-ți închipui atunci și ceea ce-ți oferă realitatea. Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot. (Catchy)


mai 19, 2024

Ce s-ar fi întâmplat

dacă țineai arca deschisă câteva clipe

sau mai multe

nu aș fi blestemat nici pământul

nici marea

 

nu m-ai fi lăsat

să mă minunez de ce văd și aud

până o altă primăvară-vară

fără interdicții

fără bastoane incomode

în fața înaltei curți

mă voi trezi mușcată din toate părțile de

văduva neagră

asmuțind încolo și încoace

un poem

zgomotos

din cenușă

ca o lovitură de ciocan

să aud marea

 

Eli Gîlcescu

aprilie 16, 2024

Trist și adevărat

Am atins un colos. Numai la bibliotecă se poate răsfoi. Este greu. Un munte de nume. Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu.

Am răsfoit-o. Aveam anumite curiozități. Căutam nume de poeți, nume... O căutam pe Ileana Vulpescu, căutam Arta conversației.

„Nici eu, nici Ileana nu figurăm în Istoria literaturii a lui Nicolae Manolescu” spunea Romulus Vulpescu într-un interviu.

Eli Gîlcescu