Autoportret aniversar

Photo credit: Nyilas

Cînd te uiți în urmă și vezi că azi ai fost copil și mîine ești moșneag, ți se pare că ai visat, ai impresia că s-a petrecut ceva ireal cu tine. Cu cît îmbătrînești, cu atît îți aduci aminte mai mult de copilărie și mă gîndesc "oare tot eu sunt persoana aia care...". În aceste zile mă simt ca orice om care îmbătrănește, care vede că din an în an nu mai poate face ce a făcut anul trecut, ceea ce nu mă îngrijorează din cale-afară, pentru că intră în firescul lucrurilor. Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări. În trecut, aniversările zilei de naștere le sărbătoreai în funcție de categoria de oameni căreia îi aparțineai. Eu, aparținînd unei categorii modeste de intelectuali, nu am avut niciodată petreceri fastuoase și în viața mea nu am avut o rochie de seară, pentru că nu am avut ce să fac cu ea. La aniversări veneau cîțiva prieteni cu care mîncam niște sandvișuri, făceam eventual o prăjitură și ciocneam un pahar de vin. De ziua mea îmi doresc așa: să fie pace, să am liniște și sănătate. Proiecte în general m-am abținut să-mi fac, fiindca mi-am spus întotdeauna: "Omul propune, Dumnezeu dispune", și nici nu am intrat în panica trecerii timpului, nu m-am grăbit niciodată, dacă îmi este dat să fac ceva, să spun ceva, am să fac, am să spun... Dacă nu îmi este dat, este inutil să încerc să fac o cursă de 100 de metri garduri. Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în vîrstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vîrsta, poate nu la toată lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune că vîrsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd cîți ani am și să nu mă mai plîng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întîmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mîine, daca ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: "Vreau să te mai fac de 15 ani", aș zice: "Doamne, mulțumescu-Ți Ție, du-Te la altul!". Anul pe care astăzi l-am încheiat a fost unul în care, dacă am fost în două picioare, în toate mințile, după propria apreciere, eu zic că a fost bine. Am reușit să mă mișc, să mai văd un film, să citesc o carte și sunt mulțumită cu aceste bucurii pe care orice vîrstă ți le lasă.

Ileana Vulpescu

Un glas dintr-un cor de heruvimi

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce arătăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pămînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta „mamă din Bucureşti“, cum mă numeai cu duioşie mereu,

Ileana Floarea Vulpescu 
august 2009

În fiecare zi

... mă cuprind, parcă voit, oricât de dureroase vremurile, oricât de împovărat sufletul, oricât de dezamăgitoare viața, o călătorie vie în timp, colorată, cum numai prietenia o poate oferi, o prietenie care a lăsat urme, chiar dacă mai curând sau mai târziu se acopăr „ca valurile pe fața mării“, o prietenie așa cum a fost, cum e

... o adevărată desfătare să petrec ceasuri de-a rândul împreună cu distinsele doamne Ileana Vulpescu și Elena Roată. Să le ascult poveștile. Cu neputință să redau atmosfera din ziua aceea, unde nimeni nu putea să o tulbure. Cu noi era poezia. O sorbeam adânc, simțeam cum se desfată, cum face să crească în noi ceva de seamă, ceva măreț. Și cartea pe care o purtau se deschidea încet, „În fiecare zi“, împrăștiind un miros dulce de primăvară, ce-mi plăcea tare
... momentul când în felul nostru, tainic, ne-am despărțit.

Nu, nu de despărțire era vorba, ci de neîndepărtare față de ecoul binevoitor și prietenos al minunatului poem.

Eli Gîlcescu

CĂRĂRILE : Când amintirile

CĂRĂRILE : Când amintirile: ... te cuprind, parcă voit, într-o totală dăruire, în preajma unui om pe care îl prețuiești, un om lângă care, oricât de dureroase vremur...

CĂRĂRILE : Tot ce se vede

CĂRĂRILE : Tot ce se vede: Tot ce se vede nu e decât un bun prilej  ca să înțelegem prietenia altfel,  iar cei care o trăiesc să o prețuiască cu adevărat. ...

Când totul e viață

Și viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari de la piaţă, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu. 

Ileana Vulpescu

Spațiul sacru al bibliotecii

Biblioteca Judeteana Alexandru & Aristia Aman Craiova

 

Inițiată la începutul anului 2017, procedura de transfer a colecției soților Romulus și Ileana Vulpescu s-a încheiat la începutul lunii curente. Celor 1170 volume sosite în prima tranșă li s-au alăturat, într-un ultim efort organizatoric de inventariere, 5677 de volume din biblioteca personală. Editate în limbile română și franceză, cărțile și revistele sosite în ultimul lot au fost publicate în secolele XX, majoritatea, respectiv al XIX-lea și acoperă o paletă generoasă de gusturi și interese: literatură, critică literară, artă, istorie ș.a.

Actualmente, alături de donația „Acad. Dan Berindei”, fondul soților „Vulpescu” este una dintre cele mai bogate colecții ale Muzeului Cărții și Exilului Românesc și, spre satisfacția cunoscutei scriitoare, alături de amintiri, cărțile domniei sale sunt de-a dreptul legate, în mod definitiv, de „spațiul sacru al bibliotecii”.

„Încercăm să nu slăbim nici o clipă ritmul donațiilor de carte cu destinația Craiova. Proiectul Muzeului este unul viu și dinamic, mereu în căutare și structurare, ceea ce face ca demersul nostru să fie cu atât mai valoros cu cât menținerea și îmbunătățirea fluxului continuu de carte, documente și opere de artă reprezintă unele dintre cele mai importante strategii care ne călăuzesc. Ne propunem să fructificăm toate oportunitățile care se ivesc. Este și cazul colecției soților Vulpescu. Am reușit, în mai puțin de doi ani de la inițierea acestui transfer, să întregim și, deci, să tragem linie pentru o nouă colecție fabuloasă. Aproape 7000 de cărți și reviste se află de-acum în patrimoniul muzeului. Urmează ca în cel mai scurt timp bibliotecarii să procedeze la inventarierea și punerea în valoare a tuturor acestor elemente. Scopul nostru, specific și celorlalte colecții, constă în facilitarea accesului la fondul de carte în integralitatea sa. Îi mulțumim doamnei Ileana Vulpescu. Îi mulțumim pentru încrederea pe care ne-a arătat-o precum și pentru colecția extraordinară pe care o pune la dispoziția cititorilor și cercetătorilor”, a declarat Lucian Dindirică, managerul Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”.

Justificat de necesitatea de a reuni într-un mediu dinamic și modern cele mai reprezentative cărți, opere și obiecte de artă create de românii din interiorul și exteriorul granițelor României, Muzeul Cărții și Exilului Românesc își sporește în permanență preocupările și fronturile de acțiune. Alături de colecția soților Vulpescu, din patrimoniul Muzeului Cărții și Exilului Românesc mai fac parte fondurile: acad. Basarab Nicolescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Andrei Șerban, Paul Barbăneagră, Leonid Arcade, Cicerone Poghirc, Șerban Popa, Andrei Codrescu, Mircea Milcovitch, Maria Mesterou, Constanța Buzdugan, V. Veliman, acad. Dan Berindei și acad. Dinu C. Giurescu.

Ileana Vulpescu s-a născut în 1932, în comuna Bratovoiești, județul Dolj. A studiat la Școala Primară „Regina Elisabeta” și Liceul „Elena Cuza” din Craiova, iar studiile de licență, în domeniul limbii și literaturii franceze, le-a absolvit în cadrul Facultății de Filologie a Universității București în 1958. A lucrat ca lexicograf în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, luând parte activă la elaborarea și redactarea Dicționarului Limbii Române, respectiv Dicționarului Explicativ al Limbii Române între anii 1959-1975. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1972 și Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova din 2015. Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus numeroase opere din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Cel mai cunoscut roman scris de Ileana Vulpescu este „Arta conversației”, volum publicat inițial în 1980 și reeditat în mai multe ediții până în 1998.

https://www.facebook.com/biblioteca.aman/posts/2101372339927368