Serafim de veșnicie (2)

Candidați la fericire –reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai mari evenimente ale timpurilor noastre. Astfel de zile sunt foarte rare în viața unei națiuni, când ne-am analizat credințele, speranțele și aspirațiile cu ochii minții ațintiți lângă cea mai vie floare de o rară frumusețe, prezentă în orice moment, în orice loc, înnobilând inimi, clipă de clipă, o floare din zorii creației ce pătrunde totul, cuprinde totul 

Autograf Ileana Vulpescu în Târgu-Jiu, Aprilie 2016

Eli Gîlcescu

L-a ales timpul

De la plecarea ei, scriu...

Încerc să-ți spun ce am trăit în acele zile, încerc să-ți spun totul, tot ce am simțit în fața frumuseții unei doamne rafinate; și mă tem să nu pierd vreun detaliu din rodul ostenelilor mele de a le culege, de a le păstra pentru tine... Ar fi o ocazie pierdută cu care s-ar putea să nu mă mai întâlnesc, poate. Pe de altă parte, au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de negăsit, de devenit, s-a întâmplat la 300 km de București, neispitită în a-și schimba direcția, într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu-Jiu. Parcă îl aștepta pe cel ce avea să-i confirme, să-i ghicească gândul; îl aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, în locul unde dumnezeirea există, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut...

Iată cât a trebuit să treacă până cînd un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul autentic, i-a captat admirația, suspinul, și-a atins scopul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Eli Gîlcescu 

Cu iubire nemăsurată

Doamnei Elena Roată,

cu mulțumire și recunoștință pentru invitația spontană, în dăruire totală, prin nuanțarea și prospețimea unui demers personal, autentic, liber asumat, de maximă luciditate, oferind iubitorilor de cultură cuvântul armonios, drept și demn, cu unica noblețe impusă de admirabila „Arta conversației“, romanul mereu proaspăt și actual al distinsei Maestre și Model, Scriitoarea de excepție Ileana Vulpescu, cu bucurie că acest act remarcabil să se petreacă în preajma Sfintelor Sărbători ale Floriilor – o binecuvântare pentru cititorii de ieri fideli, iar pentru noi, cu privilegiul de a o sărbători în anotimpul florilor de ziua numelui Floarea, unul dintre acele nume magice, un nume ireal în toate manifestările sale, un nume care ascunde mult mai mult decât se pare, cu toate acestea, mult mai puțin decât ar trebui să fie, un nume de o frumusețe perfectă, un nume de neuitare pentru o țară (Eli Gîlcescu)

O desfătare neprețuită

Încă ne aparține. 
cu glasul strunit, lămurit de poveste 
(pentru a câta oară?)
la adăpostul modestiei,
să ne apropie cuvântul armonios,
drept și demn
al distinsei maestre și model,
scriitoarea de excepție 
Ileana Vulpescu, 
în cel mai frumos refugiu,
fără margini, cel rămas înlăuntrul adânc
de la Bratovoești, Craiova, București... 
Târgu Jiu, România.
 
Eli Gîlcescu

Serafim de veșnicie

Unii au plâns, s-au bucurat, au îmbrățișat-o, au îngenuncheat, i-au auzit glasul profund, cu noi înțelesuri, sub imensitatea văzduhului, în preajma luminii din suflet, acolo unde „se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai ști să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor...“ 

(Eli Gîlcescu)

A meritat să așteptăm

A meritat să așteptăm cuvântul, să-l semănăm peste tot, în copiii noștri, în nepoții noștri, cuvântul care măgulește, care va păstra ceva din sufletul ei, care va rămâne în timp, care se va întoarce iarăși să dea prilej să amintească, să recunoască, până când ne deprinde să descifrăm adevărul, până acolo în inima ei puternică, locuită de o liniște fără margini, până când se va întoarce...

A meritat să așteptăm cuvântul care veselește sufletul.

Am meritat acest aprilie, făgăduit să ne fie încântare și blândețe, în preajma sfințitei zi a Floriilor, sărutul ales dintr-un vis tăinuit, cu înfiorări de veșnicie

Am meritat să ascultăm glasul care îmbrățișează, îngenunche și doare.

A meritat!  (Eli Gîlcescu)

Să-mi fie îngăduit

azi, când îți voi vorbi despre frumusețea ei, despre rostul ei, și ceea ce vei auzi ca să te facă și mai puternic, și mai prudent, și mai înțelept, să te privești altfel, să crezi în tine, să te apropii de oameni, de păsări... să-ți așezi sufletul în lumină, să privești, să mângâi, să osândești la viață, acolo unde alții izbesc, mânuiesc, dau dovadă de sânge rece, fără a avea ceva viu în ei...

De ai fi avut răgaz, doar de o clipă, să fi venit în biserica de ieri, ai fi plecat liniștit și împăcat cu tine pentru a-i descifra, în timp, adevărurile ei; de i-ai fi dat ascultare, i-ai înălța rugăciuni, așa cum se înalță îngerilor, sau te-ai fi apropiat și la ureche i-ai fi șoptit: „și eu cred ca dumneavoastră“.

A pornit cu acest gând de copil, de aici, din Țara lui Brâncuși, unde a lăsat un dor, un dor permanent, acolo pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“, un dor atât de demn și devotat al marii doamne a artei conversației. Iar în acest ceas de patimi, se multiplică la infinit 

(Eli Gîlcescu)