Ileana
Vulpescu
 |
| Ileana Vulpescu Acest desen colorat a
fost realizat de Ștefan Popa Popa’s
(România), în mai puțin de 25 de secunde, în timpul Festivalului de Desene
Animate de la Saint Esteve (Franța), în octombrie 1995, și este parte a unui
record personal pentru înregistrarea sa în Cartea Recordurilor Guiness. |
 |
| Romulus Vulpescu |
A publicat caricaturi în principalele ziare şi reviste din toată lumea.
Portrete semnate Popa's sunt deţinute de peste două sute de şefi de
state şi de guverne, şi mari personalităţi ale lumii, între care: Bill Clinton,
Jimmy Carter, Ronald Reagan, George W. Bush, Vladimir Putin, Boris Elţîn, Jose
Manuel Barosso, Dominique de Villepin, Francois Mitterrand, Madeline Allbright,
Tony Blair, Petru Lucinschi, Vaclav Havel, Silvio Berlusconi, Aleksader
Kwasniewski, Helmuth Kohl, Nelson Mandela, Tom Jones, Susanne Kastner.
Când fac un portret îl înțeleg pe cel din fața mea și apoi îl așez pe hârtie. Primele manifestări artistice au fost la vârsta de 5 ani și au fost pe fețe de masă și cearșafuri. De fapt este un schimb energetic. În portret, ochiul reprezintă oglinda sufletului, iar expresia grotescă, respectiv caricaturală, nu este influențată de starea mea. În portret, harul Domnului reprezintă 99%. Reîncărcarea mea energetică reprezintă în continuare un secret. (Ștefan Popa-Popas)
În Franța, în octombrie 1995, André Baur scria despre Ștefan Popa –Popa’s că „este o forță a naturii..., este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul“.
Photo credit Angela Robu
printre cărți rare ce par a ține de acea
scriere universală
–
un paradis din care nu se poate ieși
decât prin trădare sau moarte
între iubita abandonată și noua locuință
nu-i cine știe ce deosebire
fie
pentru un motiv sau altul,
printre „haimanalîcurile celorlalți” rațiunea
în locul instinctului
unei limbi de lemn tembelizat de mizerie –
inamicul jurat al oricărei schimbări
pentru o clipă numai, își ascultau cu grijă
sufletul
fără măști, hoinăreau printre semne și simboluri,
fără teama de oameni
dar n-a fost să fie
s-au regăsit în locul unde îmboboceau poeme
cu petale de-ntuneric și surâsuri ferecate
într-un gând comemorat ortografic de-un punct,
o nouă odisee dintr-un nimic și-o floare (in
memoriam)
Eli Gîlcescu
... plimbare de voie
printre cărți rare ce par a ține de acea scriere
universală
–
un paradis din care nu se poate ieși decât prin
trădare sau moarte
între iubita abandonată și noua locuință
nu-i cine știe ce deosebire
fie
pentru un motiv sau altul,
printre „haimanalîcurile celorlalți” rațiunea
în locul instinctului
unei limbi de lemn tembelizat de mizerie –
inamicul jurat al oricărei schimbări
pentru o clipă numai, își ascultau cu grijă
sufletul
fără măști, hoinăreau printre semne și simboluri,
fără teama de oameni
dar n-a fost să fie
s-au regăsit în locul unde îmboboceau poeme
cu petale de-ntuneric și surâsuri ferecate
într-un gând comemorat ortografic de-un punct,
o nouă odisee dintr-un nimic și-o floare (in
memoriam)
Eli Gîlcescu
... sau o înălțare
după o viață lungă
și apele le va bucura
să nu mai fie reci
nici fierbinți
nici lacome
să nu poată pricepe de ce
Eli Gîlcescu
(poem în lucru)
Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce plângea, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea.
Bărbatul şi femeia, înainte de a fi atât de bine delimitaţi pe sexe, sunt oameni şi asta complică mult sfera lor erotică; sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace şi mă întreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, nu vibrează decât la impulsuri venite de la cap, impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe, deci am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.
– De ce nu
vrei tu să te iubeşti cu mine? Spune-mi!
– Ca să mă
iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc.
– Şi de ce
n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?
– Nuu. Vă
admir profesional atât de mult, că până la urmă cred c-aş fi făcut ca majoritatea
femeilor: m-aş fi îndrăgostit de şeful meu direct.
– Şi
atunci? în glasul lui era o nerăbdare plină de speranţă. Şi atunci de ce nu?
– Fiindcă
vă e prea dragă puterea.
– Şi ce e
rău în asta?
– „Când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru este să fii drept!“
Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii însuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre altă femeie. Indecent e prea puţin spus, insalubru, promiscuu.
Nu pot iubi oamenii în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oamenii care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oamenii cărora le place să umilească.
La început ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea.
Ileana
Vulpescu, Arta conversației
