Minicronică
de citator
Neașteptat
acest dar și starea de bine ale unui autor special, atât de dinamic și optimist.
Trecutul e viață. Și pentru ce e aici, și pentru ce e dincolo. Cu toate
sincopele pe acest traseu al vieții, le revendică la scenă deschisă, trup și
suflet, ca o veșnică învinuire, în locuri unde, pe zi ce trece, i se par
tot mai greu de îndurat. Amintiri. Nimic la voia întâmplării. Amintiri tulburătoare.
 |
© Ilustrația copertei: Lucia Maftei,
Încercări de zbor |
Da,
cu alți ochi am citit, recitit. Mai ales, știind-o tristă... E ceva în
mine care mă scufundă din când în când. O nemulțumire. O neliniște și-o
nefericire. E foarte ciudată incapacitatea asta de a fi fericită. Nu cred că am
simțit vreodată fericirea. (Te iert, p.18). Sub pelicula
amintirilor, mai aproape de cele care au mocnit lent, apoi în fierbere, au
erupt aproape involuntar, ca un ecou sub demnitatea lezată. Doamne, dar cine pe
cine urăște? Cine de cine se teme? Ce capricii, ce amintiri zac în
amorțire, până se vor revolta și ele, că au fost omise din poveste?
De aceea citesc-recitesc ca un delir. Și nu știu dacă e adevăr sau ficțiune.
Aici e aici. O fi altă stare de care nu știu. Starea acea de incertitudine
– Cea mai dureroasă stare a ființei, să-ți amintești (pe
care o definește filosoful Soren Kierkegaard într-un citat) – starea
de nestare, mereu în mișcare, mereu pe fugă, sărind de pe o treaptă pe
alta, pe ascuns uneori, câte două deodată... o fâșneață de fată, după ore, la
taifas, făcând planuri de viitor, îmi amintește azi păcatul originar, fără a
estompa parfumul de mamă, în jurul căruia gravitează traume, amintiri, plecări
și reveniri, dar și realism cotidian, totul într-o singură poveste, extrem de
scurtă, extrem de detaliată, extrem de dureroasă. O crezi fără sfârșit, fără
speranță, dar se oprește brusc; oare au dispărut durerea, credința, banalul,
revolta, înțepăturile, susceptibilitățile.
Povestea
ei are ceva special, iar viața e prea scurtă ca să ne-o petrecem într-o
competiție continuă, cu noi, cu alții... (Prea târziu, p.12).
 |
| Dana Voicu |
Cu
atâta candoare se confesează. O simt absorbită de contemplare, respirând
același parfum, fără s-o sfâșie, doar s-o însuflețească. Am impresia că citesc
fragmente dintr-un preludiu sau din arta compromisului, purtând povara
unei mari responsabilități, iar pentru a le reaminti, e conștientă
de felul în care le-a trăit, în special, de felul în care le retrăiește
azi.
Mă
bucur de această surpriză literară, de ce nu, europeană. Excelența se
poate atinge și pe spații mici (Radu Țuculescu) sau mult mai aproape de firea
ultrasensibilă, inteligentă, frustrată, de același statut de copil din
flori, a lui Mateiu Caragiale, creatorul Crailor de Curtea-Veche, prima
odraslă a nemuritorului dramaturg I.L. Caragiale. Prea multă durere. Prea
multe, amare și grele. Prea multă înțelepciune.
Iartă-mă! Ar fi trebuit să-ți spun, copilul meu, că nu
suntem toți la fel, că nu trebuie să mulțumești pe nimeni, că poți să te
revolți, că nu trebuie să intri în niciun tipar, că ești minunată și că te
iubesc fără sfârșit. Ar fi trebuit... (Prea târziu, p. 6)
Când e-atât
de mult trecut în noi, niciodată nu e prea târziu să ne amintim. (va urma)
Dana
Voicu, Tot ce nu se poate spune, Seria Proză, Ediții sonore
©
2021 Casa de pariuri literare
Cu
admirație,
Eli Gîlcescu
Burlington,
21 Martie 2025
