joi, 15 noiembrie 2018

Spațiul sacru al bibliotecii

Inițiată la începutul anului 2017, procedura de transfer a colecției soților Romulus și Ileana Vulpescu s-a încheiat la începutul lunii curente. Celor 1170 volume sosite în prima tranșă li s-au alăturat, într-un ultim efort organizatoric de inventariere, 5677 de volume din biblioteca personală. Editate în limbile română și franceză, cărțile și revistele sosite în ultimul lot au fost publicate în secolele XX, majoritatea, respectiv al XIX-lea și acoperă o paletă generoasă de gusturi și interese: literatură, critică literară, artă, istorie ș.a.
Actualmente, alături de donația „Acad. Dan Berindei”, fondul soților „Vulpescu” este una dintre cele mai bogate colecții ale Muzeului Cărții și Exilului Românesc și, spre satisfacția cunoscutei scriitoare, alături de amintiri, cărțile domniei sale sunt de-a dreptul legate, în mod definitiv, de „spațiul sacru al bibliotecii”.
„Încercăm să nu slăbim nici o clipă ritmul donațiilor de carte cu destinația Craiova. Proiectul Muzeului este unul viu și dinamic, mereu în căutare și structurare, ceea ce face ca demersul nostru să fie cu atât mai valoros cu cât menținerea și îmbunătățirea fluxului continuu de carte, documente și opere de artă reprezintă unele dintre cele mai importante strategii care ne călăuzesc. Ne propunem să fructificăm toate oportunitățile care se ivesc. Este și cazul colecției soților Vulpescu. Am reușit, în mai puțin de doi ani de la inițierea acestui transfer, să întregim și, deci, să tragem linie pentru o nouă colecție fabuloasă. Aproape 7000 de cărți și reviste se află de-acum în patrimoniul muzeului. Urmează ca în cel mai scurt timp bibliotecarii să procedeze la inventarierea și punerea în valoare a tuturor acestor elemente. Scopul nostru, specific și celorlalte colecții, constă în facilitarea accesului la fondul de carte în integralitatea sa. Îi mulțumim doamnei Ileana Vulpescu. Îi mulțumim pentru încrederea pe care ne-a arătat-o precum și pentru colecția extraordinară pe care o pune la dispoziția cititorilor și cercetătorilor”, a declarat Lucian Dindirică, managerul Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”.
Justificat de necesitatea de a reuni într-un mediu dinamic și modern cele mai reprezentative cărți, opere și obiecte de artă create de românii din interiorul și exteriorul granițelor României, Muzeul Cărții și Exilului Românesc își sporește în permanență preocupările și fronturile de acțiune. Alături de colecția soților Vulpescu, din patrimoniul Muzeului Cărții și Exilului Românesc mai fac parte fondurile: acad. Basarab Nicolescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Andrei Șerban, Paul Barbăneagră, Leonid Arcade, Cicerone Poghirc, Șerban Popa, Andrei Codrescu, Mircea Milcovitch, Maria Mesterou, Constanța Buzdugan, V. Veliman, acad. Dan Berindei și acad. Dinu C. Giurescu.
Ileana Vulpescu s-a născut în 1932, în comuna Bratovoiești, județul Dolj. A studiat la Școala Primară „Regina Elisabeta” și Liceul „Elena Cuza” din Craiova, iar studiile de licență, în domeniul limbii și literaturii franceze, le-a absolvit în cadrul Facultății de Filologie a Universității București în 1958. A lucrat ca lexicograf în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, luând parte activă la elaborarea și redactarea Dicționarului Limbii Române, respectiv Dicționarului Explicativ al Limbii Române între anii 1959-1975. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1972 și Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova din 2015. Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus numeroase opere din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Cel mai cunoscut roman scris de Ileana Vulpescu este „Arta conversației”, volum publicat inițial în 1980 și reeditat în mai multe ediții până în 1998.

vineri, 15 iunie 2018

Cu fața luminată de amintiri

Cristina Lorena a distribuit o amintire.
In 4 ani s-a întâmplat o viață de om pentru mine. Nenumărate lecții care mi-au transformat radical viața. Tot atunci apăream în volumul "Sărutul" și am cunoscut-o pe minunata noastră scriitoare Ileana Vulpescu. Sunt recunoscătoare că în drumul meu am întalnit oameni atât de frumoși și de sensibili! Mulțumesc doamnei Elisabeta Gîlcescu că mi-a dat această ocazie!

marți, 5 iunie 2018

De Ziua învățătorului

Mie, personal, nu-mi place cum este tratat învăţământul. Nu îmi place cum este tratat corpul didactic în zilele noastre. Pe vremea mea, era foarte mare lucru să fii profesor şi regret disciplina de-atunci. Fără un program şi o disciplină, nu se poate face nimic pe lumea asta. Este de regretat, în zilele noastre, că nu se fac planuri de perspectivă. Cineva care a găsit precedentul a creat un etaj, nu i se pare firesc să-l ridice pe al doilea, ci să-l dărâme pe primul. De aceea, copii, vă spun: învăţaţi, pentru că ceea ce veţi învăţa nu se poate expropria şi nici să ajungă la DNA. Respectaţi-vă dascălii, pentru că este o meserie foarte, foarte grea. Dacă aş fi cineva, eu aş propune ca la anumite facultăţi care formează viitori profesionişti, să se dea un test psihologic. Dacă nu iubeşti oamenii şi nu ai răbdare să-i înveţi şi pe cei care nu înţeleg de la început, nu ai şansa să fii un profesor bun. Poţi să fii tobă de carte, dar important e cum reuşeşti să transmiţi celorlalţi. Există persoane enciclopedice care nu sunt buni pedagogici.
Trebuie să se accepte o disciplină obligatorie într-o şcoală, pentru că şcoala nu este un maidan în care vii dacă-ţi place, doar ca să mai pierzi şi tu vremea. Şcoala este făcută să te înveţe să trăieşti şi să-ţi câştigi o pâine. Diferenţa între profesori poate fi foarte mare. Şi profesorul trebuie să ştie să-ţi câştige încrederea şi preţuirea. Cei mai buni profesori sunt cei mai aspri, nu sunt indulgenţi deloc. Defectul pe care-l prezintă şcoala astăzi porneşte de la ideea din vremea comunismului: să nu laşi corijenţi şi repetenţi. Păi şi atunci ce selecţie face şcoala? Profesorul trebuie să fie un judecător drept. Nu pe simpatii sau antipatii se pun notele, ci pe cunoştinţe. Or, dacă profesorul nu te poate lăsa nici corijent, nici repetent, aia nu mai este şcoală. Eu am nişte principii demodate, dar sănătoase. Pentru că nu tot ceea ce e nou e şi bun! Dacă tot veniţi la şcoală, învăţaţi, nu pierdeţi timpul. Cu timpul acesta nu vă veţi mai întâlni.

Ileana Vulpescu

vineri, 2 martie 2018

Pe nimic nu se poate jura pe lumea asta


Unii au avut noroc în timpul vieții, au și după moarte. Unii nu au noroc niciodată, iar alții au noroc după moarte. Majoritatea celor care au făcut vîlvă în jurul lor în timpul vieții, continuă să fie apreciați și după ce nu mai sunt, dar la fel de bine, se poate să apară și mulți detractori ai celor care au fost adulați cîndva. Lucrurile sunt foarte nesigure. Nu e obligatoriu că dacă ai valoare, să fii remarcat, slăvit și ridicat pe nori de admirație. Se spune că posteritatea vine și face dreptate. Eu nu știu dacă e așa. Nu ești sigur niciodată. Nu trebuie să contezi pe succes, nici în timpul vieții, nici după ce nu mai ești. Dacă scrii o faci pentru că simți nevoia să comunici ceva cuiva. Succesul nu e obligatoriu legat de valoare. Și critica literară este făcută tot de oameni, nu de computere, care să nu aibă sentimente. De aceea poți să găsești o carte care să fie foarte lăudată de cineva și care e considerată stupidă de alt critic literar. Sunt și critici care au scris luînd în serios Arta conversației și sunt și critici care au spus că e o carte de talcioc. Lucrurile sunt foarte nesigure, iar ceea ce se spune despre un autor, nu știu cît poate fi luat de bun. Uneori sunt laude nemeritate, alteori sunt subevaluări nemeritate și uneori sunt și valori reale care sunt recunoscute. Toate astea pentru că ești interpretat de un om. Dacă omului aceluia îi ești agreabil, oricum vei fi menajat. Se simte o blîndețe, dacă ți face o cronică, chiar dacă nu ai scris cine știe ce carte, iar dacă îi ești antipatic, cu toate că ai scris o carte bună, o să simți un damf de aversiune. Totul este făcut de oameni. Pe nimic nu se poate jura pe lumea asta!

Ileana Vulpescu,

fragment din intrviul realizat de Maria Băcescu

20 dec. 2016

vineri, 9 februarie 2018

Întru Po(Menire)

Uite, de această dată, îmi face o bucurie postarea ta, Nynna. Mi se pare că, într-un anume fel, prietenia noastră se reinventează din când în când. Atunci când mai păstrăm încă urmele unor trăiri sensibile, de neuitat. Ceva din povestea de ieri, fără vreo interdicție sau un jurământ al tăcerii. Atunci îmi închipui diminețile acelea când eram mereu împreună, sporovăind și sorbind dintr-o cafea. Prieteni puțini, apoi fără număr, că nici nu-mi pot aminti. De unii cu emoție, de alții cu durere, pentru că i-am pierdut. Nicidecum să-i tulbur. Nu. N-ar mai avea rost. Știu cum e să rămâi mut de durere. Durerea aceea care sperie. când uiți de orice altceva. Rămâne cuvântul atât de prietenos uneori (chiar la limita devotațiunii), până în inima lui, acolo unde puțini pot. Sau noi eram cei hărăziți, în teritoriile blânde și virgine ale clipei. Acolo unde, cu pasiuni, vise, trăiri, mai altfel decât alții, un exemplu de strădanie, de la înălțimea rostirii, Arta conversației. Nimic mai frumos, nimic mai adevărat din ceea ce a fost și ar mai putea să fie...

Eli Gîlcescu

marți, 6 februarie 2018

CĂRĂRILE : Sărutul

CĂRĂRILE : Sărutul: Așa mi-a rămas în minte sărutul până departe, până aproape, mărginit de minunea vie... afară de tăcere nu mai ...

CĂRĂRILE : Într-un glas

CĂRĂRILE : Într-un glas:     Inimi care băteau de nerăbdare... Rar au simțit emoții mai puternice... Peste tot, o mare de flori până la zarea-ză...