Sărutul, de neoprit

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh, despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. Nu mă încred prea mult în talentele mele, nici în înclinația mea pentru discursuri, dar de această dată parcă mi-a ghicit în inimi. Știam că poate veni cu o idee despre copertă, una care să placă. Am lăsat sărutul pe mâna lui. A promis că încearcă ceva, mâine... și mâine a fost. A făcut sărutul real, să atingă absolutul, dincolo de dincolo, până la cel care a făcut piatra să cânte pentru oameni, pentru artă, pentru bucurie, acea bucurie primordială care te învoiește la tăcere, ca o rugăciune. Citește și tace. De ce tace? Pentru că „se visează altcineva în alt oraș în alt pântec în alt of.

Ce ne leagă? Ne-am născut în aceeași Vale și amândoi am trăit printre momârlani. Ne leagă orașul brâncușian, sărutul. Iar pentru cine vizitează aceste locuri, poate va cunoaște și frumusețea unui suflet de artist, bunătatea care nu se sfârșește într-un singur dar, ci continuă zi de zi, se arată celor dăruiți oamenilor „într-un azi nesfârșit“. 

(Eli Gîlcescu)

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh. Despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. 

Vâltoarea fără pod

„Sărutul“ – sărut pentru Brâncuși

Proiectul „Sărutul, o carte în dar“ a obținut dreptul de a folosi imaginea Porții sărutului pe coperta volumului „Sărutul“ 2016. 
Difuzarea cărții (gratuită) se face numai în cadrul organizat cu prilejul programelor naționale care celebrează creația marelui sculptor Constantin Brâncuși.

(Eli Gîlcescu)

Până când trupurile noastre vor mirosi a gutui

Aș putea închide ochii

ca o pană în cădere m-aș învârti în jurul inimii tale

până mi s-ar face cald atât de cald

c-am să te văd venind

azi
azi am trăit clipa-n care
m-am aruncat pe genunchi
să-mi cer iertare clipelor
sărutului cuvintelor şi frunzelor uscate

printre frunzele Mărului lângă o salcie

umple golul din noi în cuvinte

din acelea ce rar mi le-ai spus

lasă-mi vară târziu şi mă minte

şi-am să tac. o s-accept că-mi rămâi doar un gând

în miezul unei îmbrățișări cu clipa de miere

dacă mai locuim în castele făcute
din aura nevederii
pământul sentimentelor noastre
se va dezintegra
în biserici cu arhangheli voitori
să ne cunune crucile

dincolo de orizontul Valentin

cu dragoste lângă un proaspăt vin

fluid arzând ca vraja pe o plită

de rodnice îndoieli
de parcă m-aș rosti
cu glasul unei rugăciuni
celui mai râvnit sărut

purtându-te printre odăi

prin pereţii de duh care despart

anevoie

te aştept la umbra visurilor pure

cu parfum de straniu şi necunoscut

aici unde tăcerea mă-nfiripă

cu fiecare zvâcnet Iubirii-s și mai rob
tot ce este astăzi a mai fost odată

sau nimic nu este sau va fi curând

presimt în ceaţă literele-ţi vii

şi surâsul tău

întru salvarea din marele hău

gânduri iscodite seceră

ninsori

paşi înfiripaţi

din atingerile tale

ascund culcuşuri neliniştite

arzând a smirnă

umbra ta mi-a cuprins

umerii într-un sărut 

şi eu te adun pe tine din vreascuri
îmi curgi pe piept pentru că eşti prea mult fluid deodată
mi-e bine nesperat de bine cu umerii goi sub luciul lunii
şi timpul bate toaca
în dor bate toaca şi bate şi bate

în ochi obosiți de așteptare
nu-s ochii mei
doar vântul printr-ai tăi

inima mea

tâmple pline de dor
îmi ard şi acum în căuşul cuminte
al palmelor
de parcă ninsoarea ar înflori
în lumina sufletului

pe umerii copacilor din noi  

alunecă prin sânge îngerii din ape

și freamătă atingerea și strig

a iubire şi sângele murmura
lăuntric poem în

și tremurând de gânduri

fermecată

m-ai aștepta să te culeg

să beau

din vinul tău

și visul tău

amirosind a freamăt

și dorință 

dincolo de tot ce noi am aflat

mi-a rămas în grădină o singură floare

peste care-a tot nins și-a plouat

iar noi rămânem atârnați între cer și pământ,

piei de oameni fără căpătâi,

doar cu câte un pui de înger care ne mângâie fulguitor pe creștet,

în timp ce vântul se pierde în depărtare,

cu toate bogățiile proaspăt prădate,

iar în noi se scutură copacii a pustiu.

(Creatorii reveriilor transreale și transimaginare, Sărutul, 2016)

Din lumea asta în cealaltă

„Striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.“ (Psalm 21/2)

Ai ști să răspunzi, dacă ți-aș cere să-ți aduci aminte de primul sărut? Sau de prima ploaie albastră, când cu o altă primăvară visând și, ținându-ți răsuflarea, până unde inocența primelor trăiri, muzica și harul celor o mie de motive pentru care vei iubi această carte te vor lua de mână iar și iar, să te audă șoptind toamnei cu tâmplele crispate, rărindu-se în imperfecta lor trezire; toamna făcută să smulgă altă toamnă a poeziei între călătorii – cea care te menține vesel pe dinăuntru, să visezi la ce-ar fi putut să fie nopțile de iarnă, cele de poveste la gura sobei, când aștepți o minune, fulguind înserări, iar vis te petrec cu pustiuri și vieți, ore de răgaz, și un țârâit de greier în penumbra serii să scuture somn, să-ți uiți și făgăduiala din noapte, întâlnirea din vis când în ninsori târzii, încă o iarnă îți fură din zori un suspin, încă povară sub aceeași călcătură de taină, cea din urmă ninsoare, acum, năvalnică clipa în dăinuire, în toate ale lumii, până azi...

Până azi, într-un pumn de pământ, primăvara cum te înfrigurează când înfloresc merii, să-i poți rosti dimineții cântec nou cel pe care-l știi pe de rost, când te cheamă mereu dincolo de tristeți, acolo unde sărutul nu e sărut, ci un simbol al credinței sale, nesfârșitele taine ale cuvântului înălțat, mai liber, mai uman, mai mândru, sărut pentru tine, numai al tău, din mână în mână, din oraș în oraș, aducând iluminarea pe care o nădăjduiesc, peste zece, douăzeci de ani, peste cincizeci, făcând pe voia celor care l-au plăsmuit și tot ei i-au hotărât locul, cu fiecare sărut mai aproape de... „Sărut“ – singurul adevăr al iubirii „în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare sunet, în somn şi în veghe, în viaţă, înainte de viaţă şi, poate, chiar după moarte“ (Ivo Andric), pentru ca tu să-l auzi de departe, fără neliniști împotrivă, în tot atâtea săruturi... „e zgomot în lume și prea liniște în noi (Mihaela Aionesei) / e ca o primăvară (Nicu Barna) / eu de la miazăzi tu de la miazănoapte să scăpărăm în atingeri și să curgem vânt (Florina Sanda Cojocaru) / de parcă aerul este viața unor drumuri cu șanțurile sicrie de lacrimi. Și chiar de va ninge în memoria albului lunga respiraţie ne este semnul (Eleodor Dinu) / împrejurul fără margini nespus rămâne şi fără de capăt (Andrei Fischof) / de-a răsfira tăcerea din cuvinte (Doru Fometescu) / la capătul singurătății (Elisabeta Gîlcescu) / ca-n boemă cearnă mari zăpezi de minte (Liviu Mircea Goga) / tot ce exista atunci între Pământ şi Cer  ne mai rămăsese de împărţit Clipa spaţiul acela efemer (Mihai Măceș) / aminteşte de-un cântec în răsărit  de primăvară (Victor Constantin Măruțoiu) / să ne prindem cu mâini necoapte în rotocoale de fum (Carmen Popescu) / atunci printre umbre de fluturi văzduhul ne va cerne alb dinspre alb (Persida Rugu) / vor veni în haine nepângărite de nea preoții unor lumi nepătrunse Eduard Zalle) / între văile calde și munții ca doi sfincși păzitori ai solarei câmpii și ai peșterii sacre (Viorel Surdoiu) / și ne vom iubi  ne vom iubi până când iarna aceasta de ea va uita și nu va mai muri…  (Ionel Simota) / vom fi numai noi amândoi precum într-un cântec de flaut lumina la prima ei sărutare (Dumitru Ichim) / ne va acoperi, ne vom iubi.(Ion Popescu-Brădiceni)“

  

„Creatorii reveriilor transreale, transimaginare“

și

Elisabeta Gîlcescu

Is love

E zgomot în lume și prea liniște în noi

e ca o primăvară..

eu, de la miazăzi

tu, de la miazănoapte

să scăpărăm în atingeri

și să curgem vânt

de parcă aerul

este viața unor drumuri

cu șanțurile

sicrie de lacrimi.

Și chiar de va ninge,

în memoria albuluia

lunga respiraţie

ne este semnul

împrejurul fără margini

nespus rămâne

şi fără de capăt

de-a răsfira tăcerea din cuvinte

la capătul singurătății
când ceilalți vor arunca cu pietre în noi

ca-n boemă cearnă mari zăpezi de minte,

tot ce exista atunci între Pământ şi Cer

ne mai rămăsese de împărţit Clipa

spaţiul acela efemer

aminteşte de-un cântec

în răsărit

de primăvară

să ne prindem cu mâini necoapte
în rotocoale de fum
atunci printre umbre de fluturi

văzduhul ne va cerne

alb  

dinspre alb

vor veni în haine nepângărite, de nea,

preoții unor lumi nepătrunse.

între văile calde și munții ca doi sfincși

păzitori ai solarei câmpii și ai peșterii sacre

și ne vom iubi  
ne vom iubi
până când iarna aceasta
de ea va uita
și nu va mai muri…

vom fi numai noi
amândoi
precum într-un cântec de flaut
lumina
la prima ei sărutare

ne va acoperi, ne vom iubi

(Creatorii reveriilor transreale şi transimaginare și Eli Gîlcescu)

Ca un cal alb

Ca un cal alb tolănit în zăpadă, așa arată dragostea mea. Nechez cu disperare-n în noapte și mă transform încet… Ce vremuri de soi odinioară, pe când trăgeam la trăsura lui Dumnezeu! Mă înșeuai cu grija ta și-ți purtam nesomnul până departe… Ce bine știu iubirile să moară! Ce mari ninsori se pregătesc să cadă! Ce frig e-aici și-i altcumva… Nici nu-s departe, doar ascult plângând tăcerea ta… E grav, doar mă transform… într-un lup alb înzăpezit, urlând dragostea mea

(Paul Arva, „Sărutul, o carte în dar“, 2015)