Şters din agenda cîtor
frumuseţi
Şi-a multor urîciuni contemporane,
Toţi anii anulaţi i-aduni, să-nveţi
Cum să contempli vîrsta-n filigrane:
Un filigran – al tău – de zbîrcituri,
Răsfrînt în ochii lucii de plăcere;
Şi celălalt
– al fragedei făpturi -
Reţeaua ei cu sânge care cere.
Nu-ţi pasă
– îţi închipui! – crezi că uiţi,
Dar gîtul, sec de patimi, vrea să urle!
În ce pupile poţi să
te mai uiţi
Să nu vezi abolirea primei turle?
De ghiaţă-s toate buzele-n oraş;
De milă – calde, coapse-n aşternuturi;
Sleit – surîsul tău de nărăvaş
Pe care – cinic – n-ai cui să-l mai fluturi...
N-ai renunţat să
le-ameţeşti c-un vers?
Mai speri un geamăt tînăr
dincotrova?
Sunt morţi amanţii
toţi în univers:
N-a existat decît un Casanova.
Desigur, telefoanele s-au stins
Şi toate taximetrele-s în pană:
În orice cană e-un bărbat
învins
Şi-n orice mit defunct musteşte-o rană.
Nu, n-am să plîng, deşi
nu pot să cred
Că n-am s-o-mbrăţişez
pe cea-mai-rece!
„I weep for Adonais – he is dead...“*
Şi-asupră-i
oare cine-o să se plece?
Romulus Vulpescu
* "Plîng pentru Adonai - care-a
murit..." (Shelley, Adonais. An Elegy on the Death of John Keats, 1821,
stanţa 1, versul 1)
Plâng pentru Adonais, el este mort!
RăspundețiȘtergereO, plângi pentru Adonais! deși lacrimile noastre
Nu dezghețați gerul care leagă un cap atât de drag!
Și tu, ceas tristă, aleasă din toți anii
Să ne plângi pierderea, trezește-ți concurenții obscuri,
Și învață-i propria ta tristețe, spune: „Cu mine
A murit Adonais; până îndrăznește Viitorul
Uită trecutul, soarta și faima lui vor fi
Un ecou și o lumină pentru eternitate!”
II
Unde erai tu, Maică puternică, când zăcea,
Când Fiul tău zăcea, străpuns de axul care zboară
In intuneric? unde era lorn Urania
Când a murit Adonais? Cu ochii voalați,
— Ecouri la mijloc, în paradisul ei
Ea s-a mulțumit, în timp ce una, cu răsuflarea blândă îndrăgostită,
A reaprins toate melodiile care se estompează,
Cu care, ca florile care batjocoresc corsetul de dedesubt,
El împodobise și ascunsese cea mai mare parte a Morții.
ADONAIS: O ELEGIE PRIVIND MOARTEA LUI JOHN KEATS
eu 2
III
O, plângi pentru Adonais, el este mort!
Trezește-te, mamă melancolică, trezește-te și plânge!
Dar de ce? Se stinge în patul lor arzând
Lacrimile tale de foc și inima ta zgomotoasă să-ți păstreze
Ca și al lui, un somn mut și fără plângeri;
Căci El a plecat, acolo unde toate lucrurile sunt înțelepte și corecte
Coboară oh, nu visezi că Adancul amoros
Îl va reda totuși în aerul vital;
Moartea se hrănește cu vocea lui mută și râde de disperarea noastră.
IV
Cel mai muzical dintre bocitori, plânge din nou!
Plange-te din nou, Urania! El a murit,
Cine a fost tatăl unei tulpini nemuritoare,
Orb, bătrân și singuratic, când mândria țării sale,
Preotul, sclavul și liberticidul,
Călcat în picioare și batjocorit cu multe rituri detestate
De poftă și sânge; s-a dus, neîngrozit,
În golful morții; dar Sprite-ul lui limpede
Totuși domnește pe pământ; al treilea dintre fiii luminii.
Why linger, why turn back, why shrink, my Heart?
RăspundețiȘtergereThy hopes are gone before: from all things here
They have departed; thou shouldst now depart!
A light is pass'd from the revolving year,
And man, and woman; and what still is dear
Attracts to crush, repels to make thee wither.
The soft sky smiles, the low wind whispers near:
'Tis Adonais calls! oh, hasten thither,
No more let Life divide what Death can join together.
LIV
That Light whose smile kindles the Universe,
That Beauty in which all things work and move,
That Benediction which the eclipsing Curse
Of birth can quench not, that sustaining Love
Which through the web of being blindly wove
By man and beast and earth and air and sea,
Burns bright or dim, as each are mirrors of
The fire for which all thirst; now beams on me,
Consuming the last clouds of cold mortality.
LV
The breath whose might I have invok'd in song
Descends on me; my spirit's bark is driven,
Far from the shore, far from the trembling throng
Whose sails were never to the tempest given;
The massy earth and sphered skies are riven!
I am borne darkly, fearfully, afar;
Whilst, burning through the inmost veil of Heaven,
The soul of Adonais, like a star,
Beacons from the abode where the Eternal are.