Să pleci și să nu pleci din inima mea Nu pot să nu o iubesc, chiar dacă cerul și marea, acum, mai frumos decât ieri, mai aproape de adevăr Poate pe un val misterios, fără să ceară daune, aș ști că trăiește și în sufletul celor care au iubit-o necondiționat. Azi cel mai trist poem fără nume. (...) N-ar lua-o ca pe o minune, după ce s-au înțeles ce și cum s-o învingă. Într-un moment neprielnic, crezând că Dzeu a scăpat-o din mâini. Fără să o vadă nemișcată, în genunchi la marginea patului, fără să-i asculte gândul, cerul și marea, albastru și mângâietor. Sau poate pe un val misterios. Trebuie să citești! Până să te cuprindă o tristețe amară, până ce inima dă să se strângă de durere, până să cazi pe gânduri și să-ți acoperi fața cu mâinile, până să te iei de cap și să spui „nu se poate“. Până să te apuce sila de toate, de oameni… Doamne, ce greu trebuie să-i fi fost când a citit prima notificare! Iar a doua!? Pentru că fiecare cuvânt I s-ar fi înfipt în inimă. Chiar așa să fi fost, nu aveau niciun drept s-o facă în fel și chip. S-o iscodească. Nimeni nu avea acest drept. S-o judece, s-o bârfească. Aveți să aflați odată, dar să nu mi-o luați în nume de rău. Pentru că eu am citit, iar de atunci au început adevăratele mele suferințe (va urma) Eli Gîlcescu,16.02.22
Când știi sau nu știi … că tot ce porți în suflet ți-e scris pe față, că o să se întâmple după acea întâlnire nestemată de spirit, acea blândă și caldă, învăluitoare privire, nerăpusă de truda cititului și scrisului, într-o zi pe care n-o poți înțelege dacă nu o petreci în acel sanctuar al tainelor, în culori aprinse, mărturii dinspre departele-aproape, acolo unde sărutul întinerește pe zi ce trece, cum întineresc florile în grădini primăvara. Un lucru mă miră totuși: cum de nu a simțit, cu inteligența pe care o avea, ce se petrece în jurul ei? Sau poate că atât cât mai avea zile, nu s-ar merita să le sacrifice pentru o clipă de nimic, când totul sfârșea în ea. Cum totul se îndepărta. Ar fi fost o simțire dureroasă despre oameni neortodocși, primitivi, nicidecum despre cei care sar în foc pentru tine, atenți la starea de urgență când apăsările se lasă pe umeri, pe brațe, pe picioare, pretutindeni. Greu de descris, parcă prinzând glas, cuprinse de spaimă. A plecat cu durere în suflet. A plecat să nu mai audă, să nu mai vadă. Trebuie (mi-am zis) ca în fiecare clipă să moară ceva, ca altceva să-i ia locul. Iar eu nu știu la ce gând să mă opresc mai întâi. La ce amintire. Oricare ar fi, știu că prin mine va trece ca o adiere un fior (va urma) Eli Gîlcescu, 18.02.22
3Fidelă până în ultima clipă ... sau clipa când afli cine te-a iubit cu adevărat
Așa s-a stins, căutând un indiciu, disperat, dar cu credință, nu ceea ce a văzut... nu ceea ce a citit în oameni, și a trecut prin ea, au săpat adânc acolo, până s-au stins și lumina, și neiubirea, și neuitarea. Se spune că există un loc unde arborele bunătății, un copac cu rădăcini răspândite în larg, și dacă-l găsești, o să vrei să-i porți de grijă. Cu o condiție (zic eu), să fii drept. Drept de la început până la sfârșit. Nedemn fiind și nedrept îți pierzi dreptul de a moșteni, nici legal, nici prin testament, pe cineva. Fidelă prietenilor, cititorilor și trupului, atât cât să-l acopere, nimic mai mult Și în simplitatea ei era regina. Un serafim de veșnicie (va urma) Eli Gîlcescu, 19,02.22
Să pleci și să nu pleci din inima mea
RăspundețiȘtergereNu pot să nu o iubesc, chiar dacă cerul și marea, acum, mai frumos decât ieri, mai aproape de adevăr
Poate pe un val misterios, fără să ceară daune, aș ști că trăiește și în sufletul celor care au iubit-o necondiționat.
Azi cel mai trist poem fără nume.
(...)
N-ar lua-o ca pe o minune, după ce s-au înțeles ce și cum s-o învingă.
Într-un moment neprielnic, crezând că Dzeu a scăpat-o din mâini.
Fără să o vadă nemișcată, în genunchi la marginea patului, fără să-i asculte gândul, cerul și marea, albastru și mângâietor. Sau poate pe un val misterios.
Trebuie să citești!
Până să te cuprindă o tristețe amară, până ce inima dă să se strângă de durere, până să cazi pe gânduri și să-ți acoperi fața cu mâinile, până să te iei de cap și să spui „nu se poate“. Până să te apuce sila de toate, de oameni…
Doamne, ce greu trebuie să-i fi fost când a citit prima notificare! Iar a doua!?
Pentru că fiecare cuvânt I s-ar fi înfipt în inimă.
Chiar așa să fi fost, nu aveau niciun drept s-o facă în fel și chip. S-o iscodească. Nimeni nu avea acest drept. S-o judece, s-o bârfească.
Aveți să aflați odată, dar să nu mi-o luați în nume de rău.
Pentru că eu am citit, iar de atunci au început adevăratele mele suferințe
(va urma) Eli Gîlcescu,16.02.22
Când știi sau nu știi
RăspundețiȘtergere… că tot ce porți în suflet ți-e scris pe față, că o să se întâmple după
acea întâlnire nestemată de spirit, acea blândă și caldă, învăluitoare privire,
nerăpusă de truda cititului și scrisului, într-o zi pe care n-o poți înțelege dacă nu o petreci în acel sanctuar al tainelor, în culori aprinse,
mărturii dinspre departele-aproape, acolo unde sărutul întinerește pe zi ce trece,
cum întineresc florile în grădini primăvara.
Un lucru mă miră totuși: cum de nu a simțit, cu inteligența pe care o avea, ce se petrece în jurul ei? Sau poate că atât cât mai avea zile, nu s-ar merita să le sacrifice pentru o clipă de nimic, când totul sfârșea în ea. Cum totul se îndepărta.
Ar fi fost o simțire dureroasă despre oameni neortodocși, primitivi,
nicidecum despre cei care sar în foc pentru tine,
atenți la starea de urgență când apăsările se lasă
pe umeri, pe brațe, pe picioare, pretutindeni.
Greu de descris, parcă prinzând glas, cuprinse de spaimă.
A plecat cu durere în suflet.
A plecat să nu mai audă, să nu mai vadă.
Trebuie (mi-am zis) ca în fiecare clipă să moară ceva, ca altceva să-i ia locul.
Iar eu nu știu la ce gând să mă opresc mai întâi. La ce amintire.
Oricare ar fi, știu că prin mine va trece ca o adiere un fior
(va urma) Eli Gîlcescu, 18.02.22
3Fidelă până în ultima clipă
RăspundețiȘtergere... sau clipa când afli cine te-a iubit cu adevărat
Așa s-a stins, căutând un indiciu, disperat, dar cu credință, nu ceea ce a văzut... nu ceea ce a citit în oameni, și a trecut prin ea, au săpat adânc acolo, până s-au stins și lumina, și neiubirea, și neuitarea.
Se spune că există un loc unde arborele bunătății, un copac cu rădăcini răspândite în larg, și dacă-l găsești, o să vrei să-i porți de grijă. Cu o condiție (zic eu), să fii drept. Drept de la început până la sfârșit. Nedemn fiind și nedrept îți pierzi dreptul de a moșteni, nici legal, nici prin testament, pe cineva.
Fidelă prietenilor, cititorilor și trupului, atât cât să-l acopere, nimic mai mult
Și în simplitatea ei era regina. Un serafim de veșnicie
(va urma) Eli Gîlcescu, 19,02.22