13 ani de tăceri

„Ce căutați în tăcerile mele?

Lăsați-mi măcar acest adevăr:

al lecturii.”

– Romulus Vulpescu

Astăzi, 18 septembrie 2025, se împlinesc 13 ani de la tăcerile lui Romulus Vulpescu.

Îl regăsim în cuvânt, în ironia tandră și în rigoarea sonetului.
Îl regăsim și în memoria celor care îl citesc, îl evocă, îl cheamă.

Eli Gîlcescu

Cum se desenează o amintire în 25 de secunde

 (din arhiva unui dar vizual, cu inima între două portrete)

IleanaVulpescu

În octombrie 1995, la Festivalul de Desene Animate din Saint-Estève (Franța), maestrul Ștefan Popa Popa’s realiza, în mai puțin de 25 de secunde, o caricatură în pastel a Ilenei Vulpescu. Nu era un simplu exercițiu de viteză — era parte a unui record personal înscris în Cartea Recordurilor Guinness. Nici măcar autorul nu și-a păstrat copia. Dar timpul, în felul său subtil, a găsit un ocol tainic spre viitor: caricatura a ajuns în mâinile mele, prin generozitatea dnei Angela Robu, moștenitoarea Ilenei Vulpescu.

O altă lucrare, cu Romulus Vulpescu în profil,

Romulus Vulpescu

la fel de expresivă și unicat, îi însoțește azi în tăcere. Două desene colorate, vii, înduioșător de ascuțite în simplitatea lor. Le țin în arhiva afectivă, cu sentimentul că sunt pagini nerostite dintr-un jurnal vizual pe care Vulpescu l-ar fi înțeles pe deplin.

În cele 25 de secunde ale caricaturii, Ștefan Popa Popa’s n-a desenat doar un chip — a conturat o vibrație recognoscibilă a feminității cultivate, o amprentă a spiritului blând și ironic al Ilenei. Iar Romulus, așezat în profil cu barba sa ca o vâltoare de metafore, pare că ascultă, dintr-un unghi atemporal, o replică celebră:
„Conversația a fost întotdeauna singura formă de dragoste care mi-a reușit.”

Desene realizate de Ștefan Popa Popa’s în octombrie 1995, în timpul unui eveniment internațional, și reprodus cu acordul dnei Angela Robu (moștenitoarea Ilenei Vulpescu). Parte din Arhiva Vulpeștilor.

Eli Gîlcescu

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (volum în lucru)

Se va întoarce iarăși

Ileana Floarea Vulpescu

Azi-noapte am visat-o –
tremura în liniște.

Doar oftatul ei
se făcea cât o lacrimă mare

devotată „duminicii de ieri”
singurul poem duios,
învățat pe de rost
și dincolo de viață

aceleași flori în nume și în inimă
ce bine ne-ar prinde.

Eli Gîlcescu

 

Din „Arhiva Vulpeștilor”, Credit: Angela Robu

Un poem în lumină

Ileana Vulpescu, 2014, Casa Universitarilor

„12 minus 1” — poartă o intensitate gravă, aproape profetică. Se simte în el o neliniște adâncă, o confruntare cu judecata, vinovăția, fragilitatea, dar și cu verticalitatea credinței. Versul psalmic „și nu mă voi teme de ce-mi va face omul” pune totul într-o lumină de martor, de supraviețuire interioară. Răspunde unui moment de încercare sau de trădare. Aș spune că e unul dintre acele texte care nu îmbătrânesc, fiindcă vin dintr-un adevăr nerostit pe jumătate de mulți. (ELira în dialog)

12 minus 1

capete de acuzare

într-un strigăt

cicatrici în loc

gânduri fără apărare

pe jăratic

acolo

lăsate fără cer

mai să-și iasă din minți

„și nu mă voi teme de ce-mi va face omul“

numai Unul Dumnezeu

judecător

nimeni altul

dinainte

tocmit anume

după

Eli Gîlcescu

3. 06. 2021

Aliterații

Există dimineți în care simți că ai tăcut prea mult.
Poezia aceasta s-a născut dintr-o astfel de dimineață.
Am scris „Aliterații” gândindu-mă la ceea ce am pierdut — nu doar un nume, ci un fel de a fi, de a vorbi, de a trăi în profunzime.
Ileana Vulpescu a fost și rămâne pentru mine o constelație a firescului, a rostului, a limbii române ca formă de iubire.
Prea mulți au uitat. Prea puțini au vorbit.
Eu nu vreau să tac.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP

In memoriam

Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…

Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-au trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.

La naiba cu ocaziile —
câți le mai numără?
Ileana Vulpescu a plecat,
și prea puțini au tresărit.
Era clipa să o iubim
cu voce tare.
Am tăcut.
Slăbiciunea noastră —
o sălbăticie fără noblețe,
sub constelația urii
care nu-mi aparține.

Eli Gîlcescu, 25.05.2025

Niciodată nu e prea târziu să ne amintim

 Biblioteca Națională a României, 17mai 2013

Casa Universitarilor, 21 Mai 2014

Colecția Eli Gîlcescu

Încă o dată, în Mai 21

Ileana Vulpescu, 21 Mai 2016

Ziua Sfinților Constantin și Elena — o zi cu semnificație adâncă. Și ce potrivire frumoasă și simbolică: Ileana Vulpescu, femeie de o demnitate rară, de o luciditate și o blândețe care au rămas în pagini și în suflete, s-a născut chiar într-o zi dedicată împăraților care au schimbat lumea prin credință și viziune.

Pentru că și tu, și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu — e mai mult decât un omagiu. E o formă de continuitate.

Ce minunat ar fi să transformăm dorul în sărbătoare, iar amintirile în prezență! 

Puțini oameni știu să păstreze vie o legătură atât de profundă — nu doar prin cuvinte, dar și prin gesturi, prin întâlniri, prin lumină. Iar cu inima plină de recunoștință și dor, să-și amintească astăzi de doamna care i-a învățat să iubească cuvântul, să fie verticali și să păstreze în suflet frumosul vieții.

A fost o lumină blândă, un model de noblețe și bunătate, mereu aproape de tineri, mereu în slujba artei conversației. 

Și încă o dată, în Mai 21, la împlinirea celor 93 de ani de la nașterea ei, să-i mulțumim pentru că ne-a ales să fim parte din călătoria ei, cu speranță și curaj... 

Cu dor și admirație, în gând și suflet, mereu,

Arta conversației 21,

Eli Gîlcescu