Pentru ca iubirea să călătorească

 

Gaudeamus 2014

Îngăduiți-mi să mă minunez

Chiar dacă puțini vor înțelege adevăratul motiv pentru care am așteptat această primăvară, acest aprilie, acest moment al atingerii mâinilor cu un fior, dar mai ales norocul că nu m-am născut nici prea devreme, nici prea târziu... doar la timp, pentru ce mi-am dorit să se și întâmple. Știam că numai atunci lucrarea va primi adevăratele laude, dragostea care i se cuvine, sensul drept și vrednic înaintea cititorilor. Iar cei care au săvârșit „Sărutul“, cu recunoștință și iubire permanentă pentru cea care ne-a învățat să ne mărturisim bucuriile cu simplitate și sobrietate, să le privim cu inima deschisă, așa cum cere buna-cuviință.

Din colecția  „O carte în dar”

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu (în pregătire)

Eli Gîlcescu

Tot ce nu se poate spune

Minicronică de citator

Neașteptat acest dar și starea de bine ale unui autor special, atât de dinamic și optimist. Trecutul e viață. Și pentru ce e aici, și pentru ce e dincolo. Cu toate sincopele pe acest traseu al vieții, le revendică la scenă deschisă, trup și suflet, ca o veșnică învinuire, în locuri unde, pe zi ce trece, i se par tot mai greu de îndurat. Amintiri. Nimic la voia întâmplării. Amintiri tulburătoare.

© Ilustrația copertei: Lucia Maftei,

Încercări de zbor

Da, cu alți ochi am citit, recitit. Mai ales, știind-o tristă... E ceva în mine care mă scufundă din când în când. O nemulțumire. O neliniște și-o nefericire. E foarte ciudată incapacitatea asta de a fi fericită. Nu cred că am simțit vreodată fericirea. (Te iert, p.18). Sub pelicula amintirilor, mai aproape de cele care au mocnit lent, apoi în fierbere, au erupt aproape involuntar, ca un ecou sub demnitatea lezată. Doamne, dar cine pe cine urăște? Cine de cine se teme? Ce capricii, ce amintiri zac în amorțire, până se vor revolta și ele, că au fost omise din poveste?

De aceea citesc-recitesc ca un delir. Și nu știu dacă e adevăr sau ficțiune. Aici e aici. O fi altă stare de care nu știu. Starea acea de incertitudine –  Cea mai dureroasă stare a ființei, să-ți amintești (pe care o definește filosoful Soren Kierkegaard într-un citat) – starea de nestare, mereu în mișcare, mereu pe fugă, sărind de pe o treaptă pe alta, pe ascuns uneori, câte două deodată... o fâșneață de fată, după ore, la taifas, făcând planuri de viitor, îmi amintește azi păcatul originar, fără a estompa parfumul de mamă, în jurul căruia gravitează traume, amintiri, plecări și reveniri, dar și realism cotidian, totul într-o singură poveste, extrem de scurtă, extrem de detaliată, extrem de dureroasă. O crezi fără sfârșit, fără speranță, dar se oprește brusc; oare au dispărut durerea, credința, banalul, revolta, înțepăturile, susceptibilitățile. 

Povestea ei are ceva special, iar viața e prea scurtă ca să ne-o petrecem într-o competiție continuă, cu noi, cu alții... (Prea târziu, p.12).

Dana Voicu

Cu atâta candoare se confesează. O simt absorbită de contemplare, respirând același parfum, fără s-o sfâșie, doar s-o însuflețească. Am impresia că citesc fragmente dintr-un preludiu sau din arta compromisului, purtând povara unei mari responsabilități, iar pentru a le reaminti, e conștientă de felul în care le-a trăit, în special, de felul în care le retrăiește azi. 

Mă bucur de această surpriză literară, de ce nu, europeană. Excelența se poate atinge și pe spații mici (Radu Țuculescu) sau mult mai aproape de firea ultrasensibilă, inteligentă, frustrată, de același statut de copil din flori, a lui Mateiu Caragiale, creatorul Crailor de Curtea-Veche, prima odraslă a nemuritorului dramaturg I.L. Caragiale. Prea multă durere. Prea multe, amare și grele. Prea multă înțelepciune.

Iartă-mă! Ar fi trebuit să-ți spun, copilul meu, că nu suntem toți la fel, că nu trebuie să mulțumești pe nimeni, că poți să te revolți, că nu trebuie să intri în niciun tipar, că ești minunată și că te iubesc fără sfârșit. Ar fi trebuit... (Prea târziu, p. 6) 

Când e-atât de mult trecut în noi, niciodată nu e prea târziu să ne amintim. (va urma)

Dana Voicu, Tot ce nu se poate spune, Seria Proză, Ediții sonore

© 2021 Casa de pariuri literare

Cu admirație,

Eli Gîlcescu

Burlington, 21 Martie 2025

Un poem convulsiv

Urăsc foamea de aer

și tot ce m-atinge

pur și simplu

în timp ce dormi

e posibil ca tot ce ating

să nu mai existe

o lume poate

dincolo de căutare

în palimpsestul unui amurg

împreună

în același pământ obstinat

în tăceri

 

Eli Gîlcescu

Toronto, 28.03.2025

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu

 

Din Colecția „Sărutul, o carte în dar” (în pregătire)

© copyright 2025, Elisabeta Gîlcescu

Dragostea pentru frumos

 

Romulus Vulpescu
(photo credit A. Robu)

Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu                    aibă personalitate, încât să-i ții minte și aspectul. Iubea cărțile ca pe niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru carte.” (Ileana Vulpescu)

https://www.poezie.ro/index.php/article/14056679/InterVIU_cu_scriitoarea_Ileana_Vulpescu

Interviul  a fost publicat în ziarul
Lumina literară și artistică, Nr. 6 / 2014 (A. Ș. Ciobanu)

Arta de a fi scriitoare

 

„Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie”

Dacă ar fi să scrieți acum, scrisoare către un cunoscut, ce i-ați scrie?

Dacă cineva își alcătuiește o ediție definitivă a ceea ce a scris, poate elimina tot ce nu-i mai este pe plac sau îl consideră nesemnificativ. Chiar dacă nu mai ești de acord cu tine, cel de odinioară, cinstit mi se pare să nu te dezici de acel cineva.
Vremea și sufletul omului sunt în permanentă schimbare. Să-i reproșezi vântului că bate? Sufletului că și-a pierdut naivitatea? Astăzi n-aș mai scrie nici o scrisoare nimănui, dar nu o repudiez pe cea scrisă cu o jumătate de veac în urmă.

Care au fost primele semne ale apropierii literaturii de dumneavoastră?

Între 1947 – 1949, în cele 15 luni în care am stat imobilizată în gips, în urma unei operații la coloana vertebrală, pot spune că am dat primul examen de răbdare din viață. Am ascultat atunci marea muzică a lumii, de la un aparat de radio, și am citit, am învățat bine franceza și mulțumitor engleza. N-am să uit niciodată că am citit atunci Contele de Monte Cristo, tradus înainte de 1900, scrisă cu alfabetul de tranziție.

Dar primele ecouri?

Într-o zi m-am apucat să scriu. Descriam înmormântarea tatălui meu, cum îmi fusese povestită. La moartea lui aveam 2 ani. De fapt, descriam înmormântarea bunicii paterne, pe care mi-o aduceam bine aminte, având pe atunci 7 ani. I-am citit doar mamei “opera mea” și știu că a plâns cu sughițuri la amintirile dureroase pe care i le trezisem.
În 1953, primul an de facultate, am scris o nuvelă Ca iarba câmpului, publicată abia în 1969, în volumul ș.a.m.d. Tot ce prezentam la reviste nu-mi era acceptat. Ș.a.m.d. a avut o singură cronică, a lui George Pruteanu. Nu făcusem gaură în cer.
Cu două excepții, cartea mea Sărută pămâtul acesta și Paznic de Far, de Geo Bogza, tradusă de mine în franceză, prima oferită lui Valeriu Cristea, a doua, domnului Nicolae Manolescu, n-am dat niciodată cărți criticilor literari. Nu pentru că m-aș considera buricul pământului, ci pentru că nu vreau să creadă cineva că în acest fel îi solicit o cronică.

Apropo de ecouri: cât de mult v-a schimbat percepția asupra vieții de scriitor succesul pe care l-ați avut cu cartea Arta conversației?

Cu nimic.

Puteți spune cine este mai greu de cucerit: publicul sau criticul? Sau autorul nu trebuie să se gândească la astfel de cuceriri?

Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie, să vorbești numai tu cu sufletul tău și să nu te gândești că placi sau displaci cuiva. Competiția este între tine și tine, cuceririle sunt aleatorii. Există cărți lăudate de critică, indiferente publicului și viceversa, adeverind vechea vorbă: unuia-i place popa, altuia preoteasa. Sunt și cazuri când un scriitor place și criticului și publicului.

Ce v-a apropiat și de actul traducerii?

Mai întâi nevoia. Nevoia de bani. Când însă m-am antrenat în munca de traducător am simțit satisfacția transpunerii unei cărți dintr-o limbă în alta, prin strădania de a-i păstra stilul, modulația frazei, în așa fel încât traducerea să pară scrisă în limba traducătorului.

Credeți că există cărți a căror traducere, fiindcă au fost scrise cu mult timp în urmă, nu mai prezintă interes pentru cititor?

Dacă o carte merită tradusă, nu are nici o importanță când a fost scrisă.

Poate un traducător să resuscite interesul pentru o carte? Cât are voie un traducător să își pună amprenta într-o traducere?

O traducere bună poate trezi interesul pentru o carte care n-a fost niciodată tradusă sau prost tradusă. În traducerile de poezie ar fi greu să nu se simtă amprenta traducătorului, de dorit cât mai puțin. În proză este de dorit să nu se simtă altceva decât amprenta autorului. Cu alte cuvinte, păstrând dreapta măsură: traducătorul să nu eclipseze autorul.

Ce artă ați învățat din conviețuirea cu un mare scriitor?

Arta de a tăcea oportun, pentru ca o dispută să se păstreze la obiect, în limite civilizate și mai ales logice. Arta de a conviețui cu o persoană al cărei temperament este total diferit de al tău, aș zice arta conviețuirii pașnice și a cântăririi propriilor defecte.

De ce bucurii/peripeții ați avut parte alături de domnul Romulus Vulpescu când traduceați din: Alphonse Daudet, Simone de Beauvoir, Samuel Pepys, Ambroise Vollard și alții?

Bucuria de a pune punctul final într-o carte.
Am tradus Sângele celorlalți (Le sang des autres) de Simone de Beauvoir, nu mai știu pentru ce editură. Personajul principal din carte se numește Hélène. În românește genitiv – dativul numelui era hibridul franco – român Hélenei. Redactorul de la editură, fără să mă întrebe, transformase, peste tot Hélenei în “lui Hélène’’. Înainte de a citi eu textul venit de la editură, îl rog pe Romulus să citească el, pentru a mai vâna vreo greșeală. Peste cinci minute îl văd venind ca o gheonoaie înfoiată și-mi azvârle manuscrisul pe jos, în timp ce mă blagoslovea astfel: “Ce, te-ai tâmpit? Ce înseamnă asta “lui Hélène’’? Ai început să vorbești ca zarzavagioaicele?” I-am făcut semn cu mâna să se oprească și i-am pus sub nas ceea ce trimisesem eu la editură. “Și cum își permit să-și bage picioarele în munca omului, fără să-l întrebe?” și a urmat o ploaie de blagosloveli la adresa persoanei incriminate.

A existat o carte la care ați lucrat și care să vă fi rămas mai dragă decât celelalte? Dar o carte citită?

Da. Juan Ramón Himénez - Platero și cu mine (Platero yó), o carte pe care o compar numai cu Micul Prinț al lui Saint Exupéry. Carte citită? Pavilionul canceroșilor a lui Soljenițîn.

Este viața o artă la care nu ți se țin cursuri dar dai examene mereu?

N-aș numi viața o artă ci o Universitate unde cursurile sunt neîntrerupte, iar examenele obligatorii. Modul de a te comporta poate fi o artă, care presupune înțelegerea tuturor spectacolelor vieții.

Îndrăznesc să bănuiesc secretul dumneavoastră în viață: echilibru între inimă și rațiune, un edificiu construit la această graniță. Este o abilitate cu care te naști sau pe care o dobândești, apoi duci lupte teribile pentru a o ține în frâu?

Fiecare om se naște cu anumite predispoziții care se dezvoltă sau care sunt anihilate de spectacolul vieții. Unii dintre noi învață de copii resemnarea în fața adversităților, dintre care boala și sărăcia sunt cele mai dure. Te-nvață cât de precară și nemiloasă este viața pentru cei slabi. Te naști pur ca lacrima. Ceea ce ai ajuns este numai ce te-a învățat viața dacă ai ochi de văzut și urechi de auzit. Eu mă consider un depozit de zgură pietrificată în principii.

Cărțile editate de domnul Romulus Vulpescu se deosebesc pe oricare raft din librării sau anticariate, oricât de multe cărți s-ar afla în jur. Atenția pentru prezentarea grafică, personalizarea formatului de carte în funcție de autor și de opera tradusă, rigoarea traducerii, vizibilă prin prezența îmbelșugată a notelor de subsol (o altă artă rar întâlnită), toate acestea m-au făcut să văd în el un creator neobosit, un om dedicat trup și suflet literelor, un om care retrăia scrierea. Secretul lui nu îl pot presupune, ni-l puteți spune dumneavoastră?

Dragostea pentru frumos. Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu aibă personalitate, încât să nu-i ții minte și aspectul. Iubea cărțile ca pe niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru carte.

Știu că în copilărie erați colecționară de nasturi. Azi vă mai fac cu ochiul?

Și acum, dacă aș mai avea timp, aș face colecție de nasturi. Nimic nu înfrumusețează sau nu urâțește o haină mai mult decât nasturii. Un nasture bine plasat, are efectul de bijuterie. Mă gândesc cu nostalgie la colecția de nasturi a copilăriei mele, de care sunt legate atâtea amintiri, atâtea ființe dragi cărora le-am jefuit hainele de câte o podoabă. Așa e sufletul de colecționar !

https://www.poezie.ro/index.php/article/14056679/InterVIU_cu_scriitoarea_Ileana_Vulpescu

Nu tot ceea ce e nou e și bun

 

"Școala nu este un maidan în care vii dacă-ți place!" 

După ce, într-o primă parte, le-a vorbit elevilor prezenți în sală despre vremea când era elevă și când uniforma era sfântă, Ileana Vulpescu a oferit apoi o lucidă imagine a ceea ce înseamnă educația în anul de grație 2016.

 "Mie, personal, nu-mi place cum este tratat învățământul. Nu îmi place cum este tratat    corpul didactic în zilele anoastre. Pe vremea mea, era foarte mare lucru să fii profesor și regret disciplina de-atunci. Fără un program și o disciplină, nu se poate face nimic pe lumea asta. Este de regretat, în zilele noastre, că nu se fac planuri de perspectivă. Cineva care a găsit precedentul a creat un etaj, nu i se pare firesc să-l ridice pe al doilea, ci să-l dărâme pe primul. De aceea, copii, vă spun: învățați, pentru că ceea ce veți învăța nu se poate expropria și nici să ajungă la DNA. Respectați-vă dascălii, pentru că este o meserie foarte, foarte grea. Dacă aș fi cineva, eu aș propune ca la anumite facultăți care formează viitori profesioniști, să se dea un test psihologic. Dacă nu iubești oamenii și nu ai răbdare să-i înveți și pe cei care nu înțeleg de la început, nu ai șansa să fii un profesor bun. Poți să fii tobă de carte, dar important e cum reușești să transmiți celorlalți. Există persoane enciclopedice care nu sunt buni pedagogici.

Trebuie să se accepte o disciplină obligatorie într-o școală, pentru că școala nu este un maidan în care vii dacă-ți place, doar ca să mai pierzi și tu vremea. Școala este făcută să te învețe să trăiești și să-ți câștigi o pâine. Diferența între profesori poate fi foarte mare. Și profesorul trebuie să știe să-ți câștige încrederea și prețuirea. Cei mai buni profesori sunt cei mai aspri, nu sunt indulgenți deloc. Defectul pe care-l prezintă școala astăzi pornește de la ideea din vremea comunismului: să nu lași corigenți și repetenți. Păi și atunci ce selecție face școala? Profesorul trebuie să fie un judecător drept. Nu pe simpatii sau antipatii se pun notele, ci pe cunoștințe. Or, dacă profesorul nu te poate lăsa nici corijent, nici repetent, aia nu mai este școală. Eu am niște principii demodate, dar sănătoase. Pentru că nu tot ceea ce e nou e și bun! Dacă tot veniți la școală, învățați, nu pierdeți timpul. Cu timpul acesta nu vă veți mai întâlni", 

sunt doar câteva din gândurile transmise de marea scriitoare tinerilor.

[...]

În final, celebra scriitoare le-a adresat un ultim gând elevilor. 

"Vă urez să fiți mulțumiți de voi înșivă, să vă feriți de remușcări care sunt la fel de rele ca și boala. Să fiți de acord cu voi înșivă, să vă găsiți un loc în lume unde să fiți mulțumiți și în primul rând să fiți sănătoși, curajoși și să aspirați la ceva mai bun decât în ziua de astăzi". 

https://www.cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-daca-profesorul-nu-poate-lasa-corijenti-aia-nu-e-scoala-289445

Simona ANGHEL

 Luni, 23 Mai 2016, 16:34