O zi imperială

M-a învățat adevăratul sens al vieții. Adevăratul sens al cuvântului „artă“. Al cuvântului adevăr. M-a învățat să nu fac parte din turma capetelor plecate, aflând, astfel, cine îmi sunt prietenii la bine, și cu cine am rămas la rău. 

Azi m-am îmbolnăvit de durere. Am simțit-o până în măduva oaselor. Dacă a mai rămas ceva acolo. Un fum înecăcios de tămâie îmi da târcoale. Se spune că este leac de spor, de sănătate. Pentru asiatici e important în procesul de meditație și ascensiune spirituală. Până și casa, și sufletul pot fi curățate și vindecate. Ameliorează chiar și stările de anxietate și depresia. Arderea rășinii activează anumite părți din creier și îți influențează starea de spirit.

Recitesc „Preludiu“. O poveste simplă pentru omul de rând să îi dea speranță. Chiar dacă „e atâta simulare și-atât oportunism pe lumea asta!“... Uneori, îți dă și putere să gândești pozitiv, „să accepți calvarul unei vieți căreia nu-i găsești niciun sens“.

E o plăcere s-o privești pe Ileana. Iubită și admirată. Atât de prudentă și rațională. Vorbele ei sunt mângâiere, nicidecum nechibzuite. Nu s-a jucat cu sentimentele oamenilor. Romanul vieții i-a fost mereu la vedere. Toate interviurile adunate pot fi într-un volum despre viața femeilor, eroine fără îndoială.

De ziua ei ar fi trebuit să mă bucur. Să fim iar într-o poveste emoționantă cu prietenii Artei conversației. Să celebrăm omul cu suflet puternic și rezistent, omul care nu-și uită prietenii, scriitorul fără bariere între el și cititor.

Am împachetat urările cu gândul de a i le trimite.

Stella Anghel: Ani plini de zâmbetul și cuvântul din care ați făcut altarul visurilor noastre!

Romulus Roşianu: Respect și Prețuire pentru Doamna scriiturii Românești, care ne-a dăruit tablouri de Artă, prin cuvinte Pictate în Conversații cu Frumosul Trăit în Sufletul nostru. Vă Mulțumim. La Mulți Ani și Sănătate, Doamnă Ileana Vulpescu! P.S.Îngăduiți-mi să aduc și un Omagiu Celui ce trăiește acum în Paradisul Marilor Români și pe care nu îl putem uita, Romulus Vulpescu!...

Parcă niciodată nu au fost atâtea. Cu totul vrăjită de frumusețea lor, le-am lăsat să zboare, asemenea priveghetorii. Le simt puterea... altfel.

Azi, am avut senzația că mă întâmpină în prag cu același zâmbet distins, și cu o amabilitate cu totul neobișnuită. Cu glasul prea stins, încât în mine se stinse până și dorința de a-i oferi încă o clipă de fericire.

Duc mâna la piept și plâng... într-o zi imperială.

O simt cum mă ascultă. Și plâng.

Doar ploaia mă afundă de tot în neliniști.

De pandemie, nu mai pot trece Oltul. Să întreținem lumina... de ieri

Eli Gîlcescu

21 Mai 2020