ILEANA VULPESCU s-a născut la 21 mai
1932 în comuna Bratovoești din județul Dolj. A stat la Bratovoești, până în
1939. S-a mutat la Craiova unde a urmat Școala Primară „Regina
Elisabeta“ și Liceul „Elena Cuza“. A absolvit în 1958 Facultatea de Filologie
din București și a lucrat, ca lexicograf, la Institutul de Lingvistică al
Academiei, unde a colaborat la redactarea Dicționarului limbii române și a
Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975). Este soția regretatului
scriitor, traducător, editor de carte Romulus Vulpescu.
Debutează în revista orădeană „Familia“,
nr.7, iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. Din 1972 este membră a Uniunii Scriitorilor din
România. Scrie proză, teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și
spaniolă. Traduce în franceză poezii din literatura românească. În 1976
primește Premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul
Rămas-bun, Editura Cartea românească; în 1981 Premiul „Ion Creangă“ al Academiei
Române și Premiul „Cântarea României“ pentru romanul Arta conversației,
Editura Cartea românească. Din cărțile apărute mai menționăm: ș.a.m.d.(volum de
proză), Editura pentru literatură, 1969 ; Carnetul din port-hart (roman),
Editura Eminescu, 1996; Viață, viață, legată cu ață (roman), Editura Tempus,
2007.
Dintre traduceri amintim: Samuel Pepys, Jurnal
(în colaborare cu Costache Popa), Editura pentru literatură universală, 1965;
Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane,
1969; Simone de Beauvoir, Imagini frumoase, Editura Univers, 1973. A încheiat
traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia,
apărută în trei volume la Editura Semne care au fost lansate în cadrul Târgului
Internațional de Carte Gaudeamus 2013.
Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt
emanația adolescentei visătoare și nu sunt țesute, neaparat, cu parfumul
idilelor de altădată. Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani.
În urmă cu un an, autoarea își amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am
început să scriu de pe când eram studentă și m-am prezentat la diverse publicații
cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în
1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Și de-atunci, fără să-mi propun un timp
anume, am ajuns acum la 11 cărți, ceea ce nu este mult deloc pentru o viață așa
de lungă, pentru că eu mă apropii cu pași repezi de 84 de ani…“.
Iată titlurile:
Rămas-bun casei părintești / 1975;
Arta conversației / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsa best-seller inainte de anul
1989, publicată în mai multe ediții;
Sărută pămîntul acesta / 1987;
Carnetul din port-hart / 1996;
Candidații la fericire / 2002;
Arta compromisului / 2002, 2007;
De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;
Viață, viață, legată cu ață / 2007
Pe apa sîmbetei / 2009
Notă informativă bătută la mașină / 2011
Noi, doamna doctor, când o să murim? / 2012
Preludiu / 2017
Primul cititor al acestor volume, dar și cenzorul
manuscriselor, a fost soțul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel mai
aprig și corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a avut nevoie de
alții. De altfel nu am descoperit un critic literar care să se fi ocupat
special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a căutat și niciodată nu
s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a fost părăsită niciodată și cu
maturitatea omului obișnuit să mediteze adânc asupra vieții, mărturisește: „Eu
nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu
mi-am însușit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere
avea despre critici. El zicea își câștiga fiecare pâinea cum poate. Deci,
consider că nu trebuie să te superi că nu te menționează un critic. În fond, o
istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Și așa cum ar face o
antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din niște
autori, depinde de dimensiunile antologiei și de ceea ce-și propune, la fel este
și o istorie a literaturii“.
Tot
înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna Ileana Vulpescu,
în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare după romanul Arta
conversației. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare succes pe mai multe scene, în
mai multe localități, câteva stagiuni. Fericiți au fost spectatorii din București
Teatrul Odeon, Craiova Teatrul Național, Oradea Teatrul de Stat, Cluj Teatrul
Maghiar de Stat!
Toate
cărțile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală și spirituală,
așezate în curata limbă românească, în care metaforele au permanent loc și se
simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei Vulpescu. Adeseori
emoționează, cucerește sufletul, izvorăște lacrima curată a împărtășirii,
pentru că autoarea scrie, ea însăși emoționatî, cu suflet și pentru suflet.
Este cât se poate de firesc, dacă avem în vedere că și-a dorit întotdeauna să
fie medic. Domnia sa a regretat că nu a făcut medicina, fiindcă „eu cred
că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte
mila de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că
și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară“.
Cine
o cunoaște mai de aproape își amintește cât de mult a iubit și iubește
animalele și florile, cât de mult a iubit și iubește oamenii, cât de mult a
suferit și suferă pentru aceștia. A fost și continuă să fie permanent lângă
oameni, dornică să le împărtășească bucuriile și durerile, chiar dacă ea însăși
a pierdut cele mai dragi ființe: fiica și soțul. S-a atașat permanent de semeni
și a reușit să ofere acestora dorința de a trăi în pace și dragoste, în bună
înțelegere și respect reciproc. Așa a conceput viața în sine, așa a apreciat că
este bine să gândească și să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin
simplitatea și claritatea lor, explică esența convingerii, a credinței sale în
acest sens: „E atât de seacă viața fără atașamente, fără să pui suflet în
ceva, fără să pui suflet în niște oameni… Să dăruiești, în primul rând. Cea mai
mare plăcere pe lumea asta este să dăruiești. E mai mare bucurie decât să
primești! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să pot ajuta!“.
Și
Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societății cuvântul său plin
de acuratețe, blândețe și bun simț. A oferit gândurile și povețele sale,
experiența sa de viață și rodul creației sale plină de sensibilitate și frumos.
A oferit zâmbet și culoare, încredere și speranță de viață. A oferit prietenia
și dragostea sa necondiționată, fără să ceară vreodată ceva în schimb. Ce a
primit, totuși? Tot ceea ce a primit a sosit de la sine. A primit respectul
prietenilor, cititorilor, al fanilor săi de pretutindeni. A primit declarații
ce îmbrăcau devotament, prietenie și iubire. A primit admirația celor care o
cunoșteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii
înlăcrimați de emoție, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat toate
acestea o anumită singurătate care o înconjoară?
Se
pare ca da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu indiferență.
Pentru că are motive întemeiate să nu se sperie... „Nu, nu mă sperie. Am
fost copil unic la părinți, copilăria, prima, până la 7 ani, am petrecut-o
foarte departe de satul în care m-am născut și eram, practic, singură. Am fost
obișnuită cu singurătatea și întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna
găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii
pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc.
Scrisul mi se pare o datorie pe care o am“.
Oare la ce se gândește când vorbește despre datoria
de a scrie, deși afirmă că cititul o bucură mai mult? Este vorba de scrierile
neterminate de soțul său. Sunt doua titluri sonore. „Sunt două lucrări
complicate și, din nefericire, neterminate. Prima este o ediție Villon, la care
trebuie concepute note care să informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în
Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva și trebuie să-i explici
omului care citește. A doua este o antologie de poezie franceză, din care a
tradus barbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la
Brassens. Deci, astea sunt obiectivele pe care le am eu de aici încolo în viață“.
Așa a hotărât destinul. Iar soția se simte datoare față de soțul pe care l-a
iubit, l-a mângâiat în toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a
susținut cu toate firavele sale forțe și i-a cenzurat toate lucrările, dându-le
corecturi ideale, însușite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori
orgoliului masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârșite sub aspect
literar.
Nimic
nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că, nimic nu a fost întâmplător
în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus și Ileana Vulpescu a fost un exemplu perfect
de colaborare nu numai în domeniul literei. Au colaborat în toate cele făcute
de fiecare în parte. Chiar și în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea
casa cu prieteni, poeți, prozatori, critici de artă, compozitori sau
interpreți, profesioniști ori diletanți. Erau seri lungi, până în zori, uneori,
dar ușoare și plăcute, grație emulației gândului, a imaginației, a inspirației
dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a izvorat această forță
de invidiat?
Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!
Da, pentru că s-au iubit cu adevărat și au cunoscut clipe de fericire numai în
contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de viitorul soț și
recunoaște, public, în cuvintele sale atât de firesc spuse ori scrise: „De
fapt, cred că singurele perioade de fericire în viața unui om sunt numai când este
îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă.
Totul se concentrează în jurul unui om. Și restul dispare! Nu mai vezi
asperitățile… Este singurul moment de grație pe care ți-l acordă viața. Când te
îndrăgostești nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai prețios pe
care ți-l oferă viața. În rest… nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie
momente de încântare, de bucurie… Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta
de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viața omului…“.
Domnilor consilieri,
cu cele mai alese gânduri de prețuire pentru aceste locuri binecuvântate, unde te poți rătăci printre pașii celei care păstrează un
dor de iubire, pentru tot ceea ce înseamnă și
prețuiește omul Ileana Vulpescu, grupul ARTA CONVERSAȚIEI XXI, cu
respect,Vă solicită rugămintea de a o propune pe distinsul nostru mentor Cetățean
de Onoare al Bucureștilor, act de o importanță covârșitoare pentru cultura
românească.
Cu
deplină considerație și calde mulțumiri pentru sprijinul acordat,
Elisabeta
Gîlcescu
0766
522 196
P.S. La întocmirea acestui Altfel de C. V. al scriitoarei Ileana
Vulpescu am selectat fragmente, oferite public de dl Marian Malciu,
scriitor, Slatina, mai 2013, „Portretul unei Doamne“, în urma evenimentului aniversar „Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii”, desfășurat la Biblioteca Națională a României, 17 mai 2013
Cu alese gânduri de prețuire și
respect, mulțumesc.
