noiembrie 16, 2013

FIRENZE – CASA DANTE


     Timpul se oprește în loc și sufletul lumii spirituale apare în toată vigoarea lui, când te afli în fața casei în care a locuit Dante Alighieri.
     E o construcție cu ziduri groase, din piatră pe care, atingându-le, înțelegi că cea mai simplă lege a existenței este să ai o locuință rezistentă. În interiorul ei, te afli în fața comorilor, nesfârșite manuscrise ce relevă cuceriri ale minții și sensibilității umane. Dar cel mai mult te simți atras de bisericuța în care Dante a cunoscut-o pe Beatrice. Am fost uimită să o descopăr la câțiva pași de casa lui Dante, pe o străduță îngustă, unde construcțiile au aerul unei cetăți de apărare. Când pășești în interiorul ei, lumea se schimbă; aerul hieratic, lumina obscură și solemnă, coloanele zvelte nu-ți par lucruri indiferente. Te simți de parcă doar acestea ridică spre cer imnurile Timpului.

    
   Un trandafir alb, proaspăt cules, este așezat pe cripta mormântului Beatricei. Pare singurul ochi de lumină, singurul semn al vieții actuale. Câteva minute mai târziu, descoperi aproape un coș plin cu scrisori, răvașe, biletele scrise în toate limbile pământului, de cei care jinduiesc la revelația unei iubiri, asemenea lui Dante. Te bucuri să descoperi acest semn al prezentului în biserica încremenită în timp, care astăzi are nevoie de ajutorul financiar al oamenilor, spre a fi restaurată. O placă modestă, situată în mijlocul încăperii, solicită acest ajutor într-un limbaj simplu, demn și discret.
     Mă gândesc că tinerii care intră aici înțeleg că lumea nu e doar o goană după senzații tari, ci un spațiu moral, cu sensuri mult mai profunde. Fiind singurul tău ghid, în biserica-muzeu, ai capacitatea de a fi inadecvat, confuz, indecis, timid, cu privire la istoria de dragoste prin revelație sau de a trăi o bucurie în stare pură, în fața unui conținut sufletesc de excepție.
     Rămâi acolo, suspendat în timp, privind pereții, inscripțiile, atras de întreaga atmosferă și crezi, fără să vrei, că nu cunoști un alt loc pe harta lumii, în care prezența ta să fie capabilă să schimbe destinul cuiva. Aici se poate întâmpla ca totul să devină căldură, zâmbet și fericire, fiindcă un sentiment destinat pieirii rămâne etern.

     
     La ieșirea din biserică, am refăcut traseul 
și nu mi-a părut rău: cineva, între timp, așezase un lanț de flori galbene, sub portretul sculptat al lui Dante. 
    Gestul simbolic mi-a umplut inima de bucurie. În ierarhia sensibilității, cineva mă depășise cu superioritate. Minunat sentiment!!!

Stella Anghel



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu