sâmbătă, 25 iunie 2016

Cele mai dragi cuvinte



Firească, discretă, de o eleganţă retro şi cu o gândire vie, scriitoarea Ileana Vulpescu (84 ani) şi-a îndeplinit o dorinţă anul acesta. A fost la Constanţa chiar de ziua ei de naştere, invitată de revista „Manifest Româneşte“ editată de un grup de liceeni talentaţi, unde există semnătura sa, şi de Colegiul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ din Constanţa. Au aşteptat-o cititori emoţionaţi, care i-au adus flori, mici daruri de suflet şi efluvii de energie. 
„Weekend Adevărul“: De o viaţă vreau să vă întreb ceva: cum aţi ales prenumele eroinei dumneavoastră, Sînziana Hangan, din romanul „Arta conversaţiei“? 
Ileana Vulpescu: M-am inspirat de la Sânziana Pop (n.r. – prozatoare şi publicistă). I-am spus odată: „Sânziana, am să-ţi scriu o carte“. Pentru că Sânziana Pop e un om foarte vital, foarte întreprinzător, aşa, foarte viu. Şi pe urmă i-am spus: „Uite, dragă, ce ţi-am promis“. Şi-mi şi place numele. Sînziana, Smaranda, Simina, îmi plac numele astea româneşti, frumoase. Şi Ileana îmi place, eu sunt încântată de numele meu. Pe mine mă mai cheamă şi Floarea. Tata s-a dus să mă declare Florina, dar cred că notarul din sat luase o dudă la bord şi a zis: „Ce Florina? Floarea!“. Deşi mai erau Florine în sat. Numai necazuri am avut de pe urma a două nume. Primeam acte care mi se dădeau aşa: „Vulpescu Ileana Florea“. Du-te la tribunal, du-te la notariat… Dumnezeu s-o ierte pe fata mea, ei i-am pus un singur nume - Ioana. La ţară, înainte, totdeauna s-a pus un singur nume. Ştiu persoane care au cinci nume. Iar pe Sînziana din „Arta Conversaţiei“, la sfârşit, o mărit de dragul lui Titus Popovici. Lui Titus îi plăcuse, dar avea un of: „Draga mea, dar e aşa de tristă, atât de tristă...“. Aşa că am zis s-o mărit. „Uite, de dragul tău am măritat-o, ca să aibă un final fericit“. 
Eroina dumneavoastră era ruptă din tiparele acelor vremuri. Era curajoasă, independentă, nu-i păsa de prejudecăţi. Vi se pare că femeia româncă seamănă acum mai bine cu ea? 
Nu ştiu dacă seamănă mai bine, pentru că femeia cu ce creşte un copil? Nu sunt condiţii aşa încurajante ca cineva să crească de una singură un copil. Trebuie să se bazeze pe ceva, pe o situaţie materială sau să aibă o profesie care să câştige bine. Nu vedeţi cum a scăzut natalitatea? A scăzut şi la cuplurile căsătorite, d-apoi... 
Cum aţi reuşit să treceţi de cenzura comunistă, care impunea o anumită morală? 
Am avut noroc că era anul femeii. Georgeta Dimisianu, editoarea, mi-a zis: „Ileana, dă-i bătaie, acum e momentul!“. Nu am primit nicio observaţie, nimic. Lumea îşi închipuie că la presă erau nişte tâmpiţi, însă erau cultivaţi, ştiau limbi străine; dar ei îşi apărau scaunul. Erai ştampilat pe viaţă dacă erai dat afară din partid. 
Cele mai dragi cuvinte 
Aţi lucrat la elaborarea Dicţionarului Limbii Române. 
Care vă este cel mai drag cuvânt din limba română? 
„A iubi“. Este singura acţiune din lume care te face fericit. Să fii îndrăgostit. 
Dar un cuvânt foarte important pe care românii nu trebuie să-l uite niciodată? 
„Ţara“. 
„Recunoştinţa“ este un cuvânt uitat? 
Se uită. Uşor îl uită omul. 
V-am întrebat asta gândindu-mă la soţul dumneavoastră, publicistul Romulus Vulpescu, care nu s-a dezis de oamenii pe care i-a admirat. La înmormântarea lui Radu Gyr (n.r. - supranumit „poetul detenţiei politice“, pedepsit de comunişti pentru apartenenţa la mişcarea legionară), care era vecin cu noi în Moşilor, am fost singurii oameni care au fost acolo, la Cimitirul Belu catolic. A fost bărbatul meu cu mine, apoi un camarad din puşcărie de-al lui Gyr, Marcel. Şi mai era un scriitor care era pus să îl urmărească pe Gyr, dar era cumsecade. Era legătura lui de la Securitate, pus ca să dea raportul, dar n-a făcut niciun rău... Radu Gyr a fost găsit mort cu capul pe birou, după ce scrisese un sonet. Şi doamna Gyr l-a rugat pe bărbatul meu dacă vrea să citească sonetul la înmormântare. „Cum să nu, doamnă!“, a răspuns el. Şi l-a citit. „Dar vă rog să nu-l daţi!“, a spus doamna Gyr. „Doamnă, nici eu nu l-am reţinut“, a mai zis bărbatul meu. I-a dat sonetul înapoi. Acolo, la Belu ne-am întâlnit cu fiica lui Crainic, care voia şi ea sonetul. „Dar nici eu nu-l mai am, i l-am dat imediat înapoi“, s-a scuzat bărbatul meu. Nu l-am mai cerut niciodată, deşi fiica lui Gyr şi ginerele au venit la mine şi mi-au adus cărţi. Dar nu l-am cerut niciodată. Apoi Gyr a fost dezgropat şi dus la mănăstire. Ei, s-a găsit cineva - nu spui cine, persoană însemnată - care a zis că noi am fost acolo pentru că probabil ne-a trimis Securitatea. E adevărat că nu era recomandabil să te duci la înmormântarea lui Gyr, dar noi mergeam mereu la el în vizită. Era un om senzaţional, care nu ura pe nimeni. A ieşit aproape orb din puşcărie, a stat mulţi ani. A făcut puşcărie şi pe vremea Regelui, şi pe vremea lui Antonescu, şi pe vremea comuniştilor. A ieşit în `64, când a dat Dej liber. Nu ura, nu povestea, ducea o conversaţie cea mai firească, era tare înţelegător, un om de mare cultură. Bărbatul meu a spus: „Domnule, nu m-am dus la înmormântarea unui legionar, ci la un poet“. A încercat să publice din el, pe vremea lui Ceauşescu, spre cinstea lui, Manolescu. Dar l-au tras de mânecă. Este primul care a încercat să-l strecoare pe Gyr spunând: „Dar sunt poeţi dintre cele două Războaie Mondiale“. Ţi-ai găsit cu cine să vorbeşti... 
Aţi auzit că există şi o lege care interzice acum pomenirea unor nume care au avut legătură cu mişcarea legionară. Vai de mine, am auzit şi de legea asta... Dacă vrei să faci o pomană adevărată, dă-i unui om nevoiaş cât te lasă mâna şi sufletul. La parastase nici nu ştiu dacă se pomeneşte la masă numele celui dispărut. Ileana Vulpescu scriitoare „Dumnezeu mi-a dat şi mi-a luat“ L-aţi sfidat vreodată pe Dumnezeu? Nu te împotriveşti şi nu te revolţi. Niciodată. Nici când aţi vrut neapărat să faceţi un copil, deşi medicii v-au interzis categoric? M-am rugat la Dumnezeu! O ţărancă de la mine din sat le spunea copiilor ei: „Dacă vreţi să vă rugaţi la Dumnezeu, rugaţi-vă, dar să nu-i cereţi niciodată, că dacă vrea, vă dă El“. Şi v-a dat Dumnezeu ce v-aţi fi dorit? Dumnezeu mi-a dat şi mi-a luat. 
Mai aveţi un singur dor, să fiţi lăsată să muriţi la marginea mării. Sunteţi foarte legată de Marea Neagră, vreţi să vă contopiţi cu ea pentru totdeauna, pe valurile de la Neptun, precum fiica dumneavoastră. În primul rând, am oroare de viermi, iar în al doilea rând, după mine nu rămâne nimeni. Fiica mea a zis - şi eu la fel - să fie incinerată, iar cenuşa ei să fie aruncată în mare. I-am îndeplinit dorinţa. Nu ştiu de ce noi, ortodocşii, spre deosebire de catolici, avem ritualurile astea de înmormântare. Papa a zis: „Cimitirele sunt foarte departe de oraşe, mormintele sunt foarte neîngrijite“. Şi acum, la viaţa pe care o duc oamenii, vin noaptea acasă de la muncă... La noi, şi dacii, şi romanii se ardeau. La Columna lui Traian, în josul ei, este un loc liber pentru urna lui şi-a nevestei sale. Citeşti prin ziar ce mai scriu unii: cică a fost „înhumat în cavoul familiei“. Huma e humă! E pământ! Acum a devenit frecvent acest obicei, este ceva din Orientul apropiat, la evrei şi la musulmani, mortul se pune gol într-un cearşaf şi se lasă direct în pământ. Dar noi suntem mai catolici decât Papa. 
Speraţi să vă fie somnul lin? Nu ştiu... Tot ce credem noi este o supoziţie. Este o carte a unui american care relatează mărturiile unor oameni care au fost în moarte clinică. Toţi spuneau acelaşi lucru. El nu comentează, nu zice nici că-i albă, nici că-i neagră - ca un om de ştiinţă. Noi avem concepţii ca egiptenii, care puneau în piramide şi miere. La indieni puneau şi nevestele. Imaginaţia este atât de bogată şi în acelaşi timp atât de limitată. În fond, acţiunile astea presupun că vrei să-l înlocuieşti pe Dumnezeu. Dacă vrei să faci o pomană adevărată, dă-i unui om nevoiaş cât te lasă mâna şi sufletul. La parastase nici nu ştiu dacă se pomeneşte la masă numele celui dispărut. Este multă deşertăciune. Daa! Şi când auzi: „Aşa se face, aşa trebuie“... „Nicăieri nu există perfecţiune“ Care vă e cea mai frumoasă amintire? Dacă stau să mă gândesc, este legată tot de animale. Eram copilă şi căţeaua noastră a fătat puii şi s-a băgat sub o magazie, care era ridicată de la sol. Într-o zi, eu - aveam vreo 5 ani - m-am băgat şi am scos puii. I-am pus pe piept la mine şi m-am uitat la burtica lor, şi aveau aşa nişte vinişoare... era ceva aşa frumos... aşa de frumos... este prima mea amintire şi cea mai frumoasă. Dar cel mai iubită când v-aţi simţit? Cel mai penibil este să te iubească cineva pe care nu-l cunoşti. Este ca o teroare. Şi nimic nu este mai nefericit decât tu să nu-l poţi să-l iubeşti. Cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla este să iubeşti şi să fii iubit. De cine vrei... Viaţa este compusă din multă rutină. Aţi trăit, aţi iubit, aţi suferit, aţi scris despre viaţă, iubire şi suferinţă. Aţi da vreun sfat femeilor? Menirea femeii este să perpetueze... să ştie să crească oameni. Eu le-aş spune femeilor să deosebească între ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate. Există şi o rugăciune: „Doamne, ajută-mă să deosebesc ceea ce pot faţă de ceea nu pot“. 
Este România o mamă bună pentru fiii săi? 
Nu pot să substitui o ţară unui rege, unui preşedinte sau unui guvern. Ea este cu bune şi cu rele. Trebuie să lupţi să îndrepţi ceea ce ce este rău. În niciun caz să nu-ţi dispreţuieşti soarta! Nicăieri nu există perfecţiune. Că la unii este mai multă imperfecţiune decât la alţii este corect. Trebuie să munceşti cinstit, indiferent de regimul în care trăieşti. Rezultatul muncii tale contează. Toate formele de guvernământ sunt vremelnice, nu sunt eterne. Aşa se credea, încă din Evul Mediu, că regele este unsul lui Dumnezeu. Aici e pueril să încerci să demonstrezi... Doar dintr-un interes şi din ipocrizie poţi să susţii asta. Şi Stalin, şi Hitler au dispus de viaţa a milioane de oameni... erau ei liderii supremi, unşii lui Dumnezeu? „E foarte important să crezi că o să fie mai bine“ 

Pe cine aţi admirat? Admiraţiile mele sunt intelectuale. Admir nişte scriitori care au lăsat o operă importantă: Rebreanu, Caragiale, nu mai vorbim de Eminescu, Bacovia - un poet aşa de simplu şi de extraordinar. Admir frumuseţea pe care au lăsat-o în artă, literatură, sculptură, pictură, care rămâne şi care a avut impact asupra vieţii oamenilor. Dumneavoastră aţi avut impact asupra vieţilor multora. Mă bucur să aflu... Cel mai mare succes al vieţii mele este că am determinat o fată necăsătorită, care lucra la ICECHIM, pe vremea Elenei Ceauşescu, să facă un copil din flori. O fetiţă. (Râde) Eram cu Platon Pardău invitaţi acolo. Cele mai bune întrebări, cele mai cu judecată, cele mai curajoase acolo mi s-au pus. Şi întreabă unul, erau numai ingineri chimişti în sală: „Dumneavoastră publicaţi pentru că sunteţi foarte curajoşi şi v-aţi riscat pielea sau pentru că s-a dat voie de la primărie?“. Pardău a început că e vorba de curaj mult. Eu am zis: „Nu că vreau să-l contrazic pe colegul meu de breaslă, dar nu suntem atât de eroici. E clar că s-a dat voie de la primărie, că altfel n-apăreau cărţile astea“. Au pufnit în râs. Atunci s-a ridicat o tânără şi a zis: „Doamnă, sunt inginer chimist, am 28 ani şi o fetiţă de 2 ani, pe care n-aş fi făcut-o, nefiind căsătorită, dacă nu citeam «Arta Conversaţiei». Când le-am spus părinţilor că vreau să fac un copil şi sunt însărcinată, am crezut că mor. Dar cine adoră acum copilul? Părinţii mei. Dar spre deosebire de personajul din cartea dvs, care vine să-şi recunoască un copil presupunând că-i al lui, tatăl fetiţei mele n-a avut eleganţa asta“. Am zis: „Vă felicit c-aţi avut curajul ăsta, c-aţi făcut un copil şi că nu v-a dat nimeni niciun leu pensie alimentară. Să vă trăiască, să vă bucuraţi de el!“. Acesta consider că este cel mai mare succes al meu ca scriitor. Aţi născut, şi ca scriitor, o viaţă, şi poate nu doar una. Da! Sînziana a ieşit din canonul ăla, femeie, prima la muncă şi fidelă. Ce să spun, de parcă în regimul comunist tovarăşii nu aveau amante? Admir nişte scriitori care au lăsat o operă importantă: Rebreanu, Caragiale, nu mai vorbim de Eminescu, Bacovia - un poet aşa de simplu şi de extraordinar. Ileana Vulpescu scriitoare Cum aţi vrea să rămâneţi în memoria oamenilor? Aş vrea să rămân aici atât cât o vrea Dumnezeu, să mai fiu citită peste 20 ani de aicea încolo, 30 ani. Un scriitor american spunea că un clasic este citit 50 ani de la moartea sa. Ce poţi să-ţi doreşti decât ca ceea ce ai făcut tu să dureze? Te gândeşti la Shakespeare, care a murit în anul 1616 şi astăzi tot Shakespeare este citit în continuare... Caragiale este mai actual ca oricând... Clasicismul este o stare umană permanentă. Adică de la epocă la epocă se regăseşte. Cum a spus directorul de la Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân din Constanţa (profesorul Vasile Nicoară – n.r.), a amintit ce scria unul dintre clasicii greci: „Domnule, ce să facem cu tinerii ăştia, nu le stă gândul decât la modă, la dans, la muzică!“. Tot problema asta era şi atunci. Important este să rezişti timpului. Şi în acelaşi timp să ai noroc... Uite, Bach, 80 ani nu s-a cântat şi a fost cineva care a descoperit, după 80 ani, ce mare compozitor a fost Bach! Şi Bach este tot Bach. Trebuie să ai noroc în viaţă şi trebuie să ai bun-simţ. Nu retrag ce spuneam în comunism, când era bine să fii mort şi mort de mult, ca să fii lăsat în pace. Ce valori s-au pierdut... Este un proverb românesc: „Dacă răul îţi e înainte, te aşteaptă. Dacă răul îţi e în urmă, te ajunge“. Altfel spus, nu poţi scăpa, tot pe tine cade. E foarte multă iluzie în viaţă şi cred că e bine, totuşi te mai sustrage de la preocupările astea obligatorii. E foarte important să crezi că o să fie mai bine, mai frumos, că oamenii o să fie mai buni, că viaţa o să fie mai uşoară. Tehnica a uşurat foarte mult munca omului - una era să speli la albia râului şi alta e să bagi la maşina de spălat; una era să găteşti la lemne, alta e la gaze sau electricitate. Mijloacele de comunicare s-au dezvoltat, posibilităţile au crescut. Dar e ciudat că asta nu-i face pe oameni mai buni. Ce l-ar putea face pe om mai bun? Cred că tot credinţa în Dumnezeu, gândul că nu rămâne nimic nerăsplătit. Nici în Ceruri, nici pe pământ. Eşti răsplătit cu bine şi cu rău de la cine nu te aştepţi. Credinţa în ceva care nu e părtinitor e foarte important. Să crezi că un ochi e tot timpul aţintit asupra ta, că ştie tot ce faci, tot ce gândeşti. Sau dacă nu crezi, să te comporţi ca şi când ai şti. Nu e obligatoriu să crezi. Ştiu atei foarte morali care n-ar face niciun rău şi ştiu credincioşi care fac cruci pân` la buric şi care…

Citeste mai mult: adev.ro/o9bw60

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu