duminică, 7 februarie 2016

Până când trupurile noastre vor mirosi a gutui

Aș putea închide ochii
ca o pană în cădere m-aș învârti în jurul inimii tale
până mi s-ar face cald atât de cald
c-am să te văd venind
azi
azi am trăit clipa-n care
m-am aruncat pe genunchi
să-mi cer iertare clipelor
sărutului cuvintelor şi frunzelor uscate
printre frunzele Mărului lângă o salcie
umple golul din noi în cuvinte
din acelea ce rar mi le-ai spus
lasă-mi vară târziu şi mă minte
şi-am să tac. o s-accept că-mi rămâi doar un gând
în miezul unei îmbrățișări cu clipa de miere
dacă mai locuim în castele făcute
din aura nevederii
pământul sentimentelor noastre
se va dezintegra
în biserici cu arhangheli voitori
să ne cunune crucile
dincolo de orizontul Valentin
cu dragoste lângă un proaspăt vin
fluid arzând ca vraja pe o plită
de rodnice îndoieli
de parcă m-aș rosti
cu glasul unei rugăciuni
celui mai râvnit sărut
purtându-te printre odăi
prin pereţii de duh care despart
anevoie
te aştept la umbra visurilor pure
cu parfum de straniu şi necunoscut
aici unde tăcerea mă-nfiripă
cu fiecare zvâcnet Iubirii-s și mai rob
tot ce este astăzi a mai fost odată
sau nimic nu este sau va fi curând
presimt în ceaţă literele-ţi vii
şi surâsul tău
întru salvarea din marele hău
gânduri iscodite seceră
ninsori
paşi înfiripaţi
din atingerile tale
ascund culcuşuri neliniştite
arzând a smirnă
umbra ta mi-a cuprins
umerii într-un sărut 
şi eu te adun pe tine din vreascuri
îmi curgi pe piept pentru că eşti prea mult fluid deodată
mi-e bine nesperat de bine cu umerii goi sub luciul lunii
şi timpul bate toaca
în dor bate toaca şi bate şi bate
în ochi obosiți de așteptare
nu-s ochii mei
doar vântul printr-ai tăi
inima mea
tâmple pline de dor
îmi ard şi acum în căuşul cuminte
al palmelor
de parcă ninsoarea ar înflori
în lumina sufletului
pe umerii copacilor din noi  
alunecă prin sânge îngerii din ape
și freamătă atingerea și strig
a iubire şi sângele murmura
lăuntric poem în
și tremurând de gânduri
fermecată
m-ai aștepta să te culeg
să beau
din vinul tău
și visul tău
amirosind a freamăt
și dorință 
dincolo de tot ce noi am aflat
mi-a rămas în grădină o singură floare
peste care-a tot nins și-a plouat
iar noi rămânem atârnați între cer și pământ,
piei de oameni fără căpătâi,
doar cu câte un pui de înger care ne mângâie fulguitor pe creștet,
în timp ce vântul se pierde în depărtare,
cu toate bogățiile proaspăt prădate,
iar în noi se scutură copacii a pustiu.


(Creatorii reveriilor transreale și transimaginare, Sărutul, 2016)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu