Până când trupurile noastre vor mirosi a gutui

Aș putea închide ochii

ca o pană în cădere m-aș învârti în jurul inimii tale

până mi s-ar face cald atât de cald

c-am să te văd venind

azi
azi am trăit clipa-n care
m-am aruncat pe genunchi
să-mi cer iertare clipelor
sărutului cuvintelor şi frunzelor uscate

printre frunzele Mărului lângă o salcie

umple golul din noi în cuvinte

din acelea ce rar mi le-ai spus

lasă-mi vară târziu şi mă minte

şi-am să tac. o s-accept că-mi rămâi doar un gând

în miezul unei îmbrățișări cu clipa de miere

dacă mai locuim în castele făcute
din aura nevederii
pământul sentimentelor noastre
se va dezintegra
în biserici cu arhangheli voitori
să ne cunune crucile

dincolo de orizontul Valentin

cu dragoste lângă un proaspăt vin

fluid arzând ca vraja pe o plită

de rodnice îndoieli
de parcă m-aș rosti
cu glasul unei rugăciuni
celui mai râvnit sărut

purtându-te printre odăi

prin pereţii de duh care despart

anevoie

te aştept la umbra visurilor pure

cu parfum de straniu şi necunoscut

aici unde tăcerea mă-nfiripă

cu fiecare zvâcnet Iubirii-s și mai rob
tot ce este astăzi a mai fost odată

sau nimic nu este sau va fi curând

presimt în ceaţă literele-ţi vii

şi surâsul tău

întru salvarea din marele hău

gânduri iscodite seceră

ninsori

paşi înfiripaţi

din atingerile tale

ascund culcuşuri neliniştite

arzând a smirnă

umbra ta mi-a cuprins

umerii într-un sărut 

şi eu te adun pe tine din vreascuri
îmi curgi pe piept pentru că eşti prea mult fluid deodată
mi-e bine nesperat de bine cu umerii goi sub luciul lunii
şi timpul bate toaca
în dor bate toaca şi bate şi bate

în ochi obosiți de așteptare
nu-s ochii mei
doar vântul printr-ai tăi

inima mea

tâmple pline de dor
îmi ard şi acum în căuşul cuminte
al palmelor
de parcă ninsoarea ar înflori
în lumina sufletului

pe umerii copacilor din noi  

alunecă prin sânge îngerii din ape

și freamătă atingerea și strig

a iubire şi sângele murmura
lăuntric poem în

și tremurând de gânduri

fermecată

m-ai aștepta să te culeg

să beau

din vinul tău

și visul tău

amirosind a freamăt

și dorință 

dincolo de tot ce noi am aflat

mi-a rămas în grădină o singură floare

peste care-a tot nins și-a plouat

iar noi rămânem atârnați între cer și pământ,

piei de oameni fără căpătâi,

doar cu câte un pui de înger care ne mângâie fulguitor pe creștet,

în timp ce vântul se pierde în depărtare,

cu toate bogățiile proaspăt prădate,

iar în noi se scutură copacii a pustiu.

(Creatorii reveriilor transreale și transimaginare, Sărutul, 2016)