Încă-i frumoasă, încă! În restul unei inimi un dor încă
palpită, încă oprește clipa în colțul din privire și dragostea o mână pe
vechile cărări... Încă-i frumoasă, încă... Când piere rostul vieții,
apropie miresme în frunze de poveste... Încă-i frumoasă, încă... și zilele le
schimbă în floare, în sărut...
Încă mai
cred în minuni... cele care zâmbesc... dar când te atrag și te conduc acolo
unde este nevoie de ele, e de-ajuns un prieten și locuri acoperite
de case, trotuare, oameni... și glasuri care așteaptă, iar și iar, „duminica de
ieri“, acolo unde există loc pentru poeți și cărțile lor, în salonul inundat de
lumină, unde poți să râzi, să plângi, să cânți... acolo unde se întâlnesc și
își dau mâna fapte, uimite de ceea ce găsește omul pentru sufletul omului, unde
amintiri te cutreieră în sus și în jos, zbor și cădere, zbor și iubire, în mâna
de înger, cărți, cărți...
Când dorul
arde în palmă și face cale-ntoarsă pe
deasupra viilor, când pomu-și lasă vis în muguri iar pe urma rodului neprins,
toamna sună altfel în floarea albă de vișin când reînvie grădini bântuite de
prea grele vini... „atunci, la poarta
îndepărtată, auzim căldura...“, acolo la porțile cuvântului... o întânire
într-o lume vie – ARTA CONVERSAȚIEI, „dincolo de tăișul privirii
transpuse în albastru rece cu suferințe care nu mai dor...“ E visul unei flori
– vis de margarete – într-un sublim poetic, față-n față cu marea doamnă a
literaturii române contemporane, Ileana Vulpescu, în hotarul nesfârșit al
cuvintelor...
Cascade lăuntrice de bucurie, din altoiul liliacului, se
sting în acel soi de tristețe, din petalele răsfirate, ale margaretelor. Și ruperea
petalelor cu „mă iubește, nu mă iubește...“ – naturalețea bucuriei, care
dezarmează pe oricine cu aceeași admirabilă simplitate, scriind o lume a
frumosului și a binelui, cea care are puterea încă să privească fără teamă la
faptele vieții și ale morții...
Și doar cărțile
sunt cele care îi aduc bucuria, fără vreun gând ascuns, doar clipa neumbrită, chiar
mugurii grădinii mele, amurg și dimineți și prag... și-așa, în suflet, mereu un
vis cu aripi spre sărutul din infinit „cu dorul roșu și cu verdele ce-mi dă răgaz. Aud
mașinile din vis...Țipete de metale obosite cad învinse de rugină...E semnul
roșului ce învinge...E o luptă câștigată! Dar vai! Programe noi sunt proiectate
în orizonturi îndepărtate și mașini sofisticate se ridică, pe sub apă... Zăngănitul
se apropie din orizont.... Și efecte speciale cad în reflexele de roșu ale
ploilor ce cad... În orizontul de pe mal, monștrii construiți în viitor își
deschid hăul timpului ce trebuie să vină...
– Salvați câmpul cu maci! E vocea ploii roșii, din furtuna, care
crește... – E sărutul din alt veac...Și roșul nu mai arde, ci doar plânge... Și
ploaia se abate cu repeziciune pe trupul meu, învins de uscăciunea mașinilor,
ce stau să mă înghită...“
(Carte în lucru, Margareta
Anton)
O personalitate profund respectată de
membrii ARTA CONVERSAȚIEI XXl, când împreună am lansat proiect după proiect, acolo unde ne strecura pe
rând lecțiile de viață și celebre proiectele „Sărutul, o carte în dar“, „Ileana
Vulpescu și tinerii“ – întâlniri aniversare, locuri în care poezia de o
prospețime tinerească e încurajată sincer, și îndemnată cu sentimente de
admirație față de poezia iubirii... Pentru că toate faptele ei înseamnă
iubire... Toate dovezile ei înseamnă iubire și de aceea nimic nu i se pare
greu, nimic nu îi este străin, nimic nu i se pare nedemn de marea iubire ARTA
CONVERSAȚIEI... iar cel ce ajunge la ea e cel care a atins înțelepciunea
adâncă a dragostei – o confundare cu
poezia sub semnul desăvârșirii, al eternității...
Un exemplu de încredere, bunătate și înțelepciune, omul
care nu are alte rădăcini decât pe cele întâmplate în ARTA CONVERSAȚIEI,
omul care nu și-a părăsit niciodată țara... omul care își caută sprijin în
oameni, dăruindu-se prietenilor, omul care „se
recomandă pe sine drept un scriitor lucid, nesofisticat, cu un acut semn al
calității...“ omul care nu ne lasă să murim...
