joi, 19 ianuarie 2017

De partea frumoasă a vieții


Puțini sunt cei care au norocul de a fi de partea frumoasă a vieții. Puțini. Cred că scriitoarea Ileana Vulpescu are un loc special. Este un model de bucurie și lumină. Oricât de îndreptățită ar fi, niciodată nu s-a plâns, Niciodată nu a invidiat. Niciodată nu și-a schilodit nobilele idei. De multe ori a fost aproape de prăpastie, de multe ori, dar nimeni nu i-a simțit ura față de durere.
Astăzi suntem mai fericiți cu o clipă, minunata clipă oferită de doi oameni minunați: Ileana Vulpescu și Lucian Dindirică. Vă îmbrățișăm, vă iubim.


Eli Gîlcescu

2 comentarii:

  1. http://www.lupamea.ro/cultura/scriitoarea-ileana-vupleascu-doneaza-colectia-sa-de-carte-bibliotecii-aman/

    RăspundețiȘtergere
  2. Convingeri puternice, de român iubindu-și țara, iubind istoria ei, declanșează energii epice nebănuite, imprimă impulsuri impresionante discursului narativ arborând un interes aparte omului faptei înălțătoare, închinându-i în vremuri de malversațiuni ideologice, când erau mai puternice icnetele patriotarde, un român în care imagistica peremptoriului e supusă cu agresivitate feroce prelucrărilor identitare. Carnetul din port-hart (Ploiești, Editura Tempus, 1996, 480 p., reeditat după imprimarea de la Editura Eminescu, din același an) e cartea unor „revizuiri” dar mai degrabă romanul acesta se încadrează acelei tipologii de instantanee memorabile prin care funcționarea adorațiilor patriotului să aibă un curs firesc, natural, să vină din pasionarea ireductibilă a omului de la gurile Dunării pentru demonstrația fără echivoc a istoriei.
    În roman sunt clădite caractere, este tocat arsenalul retoric al pigmeilor ideii, tirajul investirilor eului auctorial în poziționarea corectă a omului-personaj față cu textul casant al timpului vorace fiind răstălmăcit, e drept, indiscriminabil, sub semnul stocasticului. Doctorul Daniel Șerban și Marina, soția, fiul lor M ihai și Myriam, soția acestuia, Costea Geambașu, Sanda și Dumitru Bâncilă, militarul de carieră, prizonier la sovietici și deținut politic, la canal, Mircea Gregorian, Valentin Petroșanu, Alexandra și Sânziana Bujor își întrupează existențele între candoarea idealurilor proprii, survolul cataclismelor istoriei (cele două măceluri mondiale, interbelicul marasmului biografic, gulagul comunist, cu arestările elitei intelectuiale, dictatura proletariatului, teroarea „comunizării” și arestarea conștiinței individuale) și ciudata amnezie colectivă post-totalitară.
    Sunt destine exemplare care ajung să trăiască și în epoca maniacilor laudei, să exprime radical cel mai adesea împotriva voinței lor, simpatii și antipatii, să se miște periculos în glazura istoriei, între patrioți veritabili, anarhiști, naționaliști viscerali și extremiști. Ei mimează, la nevoie, impenitența și radicalismul etnicist, rețetarul retoric și metoda apodictică, solipsismele ultragranuloase ale stocasticului și falsa pudibonderie. Dar sunt ireductibili la formule, mai ales în perioada comunistă, rămân patrioți cinstiți, veritabili în mărinimia atitudinii și ființei lor până-n vârful unghiilor, sunt intoleranți cu prostia, demagogia, veleitarismul agresiv, refuză comoditatea trădării și delațiunea, nuditatea ubicuă a lipsei de caracter, societatea mitocăniei.
    Eul are intuițiile sale auctoriale, ca un spirit pasionat de explorările realului. Pathos-ul acesta, definind regimul narativ, înflăcărează textuarea melanjului de viață și (inter)comunicare, organizează seducțiile viscerale și impun paralizia memoriei, totuna cu emfaza (altminteri) celui care evită înrobirea, pervertirea propriului pattern. În general, omul cărții este omul iritării contondente în fața relativismului moral. Un bătrân, Nikos Cațafanis, denunță spiritul dizolvant al vremurilor, sezonul mort al tuturor acestor biografii în care sensul răfuielilor cu istoria e deturnat: „E foarte multă lume interesantă-n sistem, indiferent de discursurile pe care le ține fiecare-n familia sa, între prieteni, ba chiar și la cozi și-n tramvai.” (p. 79)
    Aceeași vervă electrizantă a autoarei produce o proză în care lirismul dulcegăriilor narative e epurat și are loc o esențializare a unui autenticism flagrant, de etichetare victoriană a resurselor. Enunțul realului e dramatic, trauma imersiunilor subversive, dincolo de strălucirea cortinei, e partea importantă (cea mai importantă) dintr-o cursă de urmărire. Cotidianul, atât de „plin” ca o imagine sintetică, va fi normat prin consecințe, eul auctorial și eul biografic împărtășind în comun doar retrăirile în memorie. Ionel Bota, Facebook

    RăspundețiȘtergere