Un glas dintr-un cor de heruvimi

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce arătăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pămînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta „mamă din Bucureşti“, cum mă numeai cu duioşie mereu,

Ileana Floarea Vulpescu 
august 2009

În fiecare zi

... mă cuprind, parcă voit, oricât de dureroase vremurile, oricât de împovărat sufletul, oricât de dezamăgitoare viața, o călătorie vie în timp, colorată, cum numai prietenia o poate oferi, o prietenie care a lăsat urme, chiar dacă mai curând sau mai târziu se acopăr „ca valurile pe fața mării“, o prietenie așa cum a fost, cum e

... o adevărată desfătare să petrec ceasuri de-a rândul împreună cu distinsele doamne Ileana Vulpescu și Elena Roată. Să le ascult poveștile. Cu neputință să redau atmosfera din ziua aceea, unde nimeni nu putea să o tulbure. Cu noi era poezia. O sorbeam adânc, simțeam cum se desfată, cum face să crească în noi ceva de seamă, ceva măreț. Și cartea pe care o purtau se deschidea încet, „În fiecare zi“, împrăștiind un miros dulce de primăvară, ce-mi plăcea tare
... momentul când în felul nostru, tainic, ne-am despărțit.

Nu, nu de despărțire era vorba, ci de neîndepărtare față de ecoul binevoitor și prietenos al minunatului poem.

Eli Gîlcescu