august 31, 2019

În fiecare zi

Mi-e dor de ea, un dor în fiecare zi. Și nu știu de ce, dar mă văd alături, la BNR, la Casa Universitarilor, la Gaudeamus... Cu privirea, cu gândul, nu știu cum, reușea să mă atragă în universul ei, în locuri de lumină, cu propria măsură, propria modestie, simplă, firească, omenească, când își amintea povești despre oameni, despre relațiile dintre ei, despre fragilitatea vieții. Și mai ales când simțea „singurătatea ca pe-o inevitabilă condiție sufletească“, când nimeni nu te mai caută, când cercul prietenilor devine foarte strâmt.

Mereu am simțit-o puternică, în stare să lupte cu boala. Viața, pentru ea, a fost și este o luptă. Și mă bucur că a câștigat această luptă.

Pentru că o iubesc, am ales să-i scriu. Cu aceeași dragoste de mai înainte. Așa ca un asentiment, de cine știe unde, de cine știe cât.




august 30, 2019

Acasă la scriitoarea Ileana Vulpescu

În zona centrală a Bucureştiului, lângă Piaţa Rosetti, pe Strada Cristian Radu, la Numărul 1, se află un bloc vechi, cu cinci etaje, din epoca trecută, cu tencuiala fisurată şi înnegrită, un imobil care face notă distinctă de clădirile din jur. Aflu că ar fi fost construit prin anii 1934-1935. Privit din stradă, pare, într-un fel, un bloc abandonat, dar aparenţele înşală. Este un bloc ce ar putea trece drept o realizare a arhitecturii interbelice. Aici, la etajul al doilea, locuieşte, din 1978, scriitoarea Ileana Vulpescu.
Apropiindu-mă de intrarea în bloc, observ pe clădire o placă memorială pe care scrie că imobilul s-a construit pe pământul unde a fost casa familiei Eliade şi că viitorul mare filosof şi scriitor Mircea Gh. Eliade a locuit 12 ani în respectiva casă cu mansardă de pe sStrada Melodiei – aşa se numea pe atunci strada.
Memorialistica lui Eliade cuprinde şi amănunte despre casa de pe strada Melodiei, fiind evocaţi anii petrecuţi de el în mansardă; „Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa mea (…) A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui 12 ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur“. În această celebră mansardă, tânărul Mircea Eliade a scris, printre altele, şi „Romanul adolescentului miop“. Şi tot în această mansardă s-a întâlnit cu Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica…


Ion Jianu

https://www.gds.ro/Actualitate/2015-11-09/acasa-la-scriitoarea-ileana-vulpescu/

mai 21, 2019

Dumnezeu nu a lăsat niciun copac să ajungă pînă la cer



#Ileana Floarea Vulpescu

Despre o zi ca oricare alta


Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări. 

Ileana Vulpescu

Photo credit: Cristina

Ca orice om care îmbătrînește






















Photo credit: Neptun TV
În aceste zile mă simt ca orice om care îmbătrănește, care vede că din an în an nu mai poate face ce a făcut anul trecut, ceea ce nu mă îngrijorează din cale-afară, pentru că intră în firescul lucrurilor. Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări. În trecut, aniversările zilei de naștere le sărbătoreai în funcție de categoria de oameni căreia îi aparțineai. Eu, aparținînd unei categorii modeste de intelectuali, nu am avut niciodată petreceri fastuoase și în viața mea nu am avut o rochie de seară, pentru că nu am avut ce să fac cu ea. La aniversări veneau cîțiva prieteni cu care mîncam niște sandvișuri, făceam eventual o prăjitură și ciocneam un pahar de vin. De ziua mea îmi doresc așa: să fie pace, să am liniște și sănătate.

Ileana Vulpescu 

O zi de minune






Ileana Vulpescu

Photo: Eli Gîlcescu



Autoportret aniversar

Photo credit: Nyilas

Cînd te uiți în urmă și vezi că azi ai fost copil și mîine ești moșneag, ți se pare că ai visat, ai impresia că s-a petrecut ceva ireal cu tine. Cu cît îmbătrînești, cu atît îți aduci aminte mai mult de copilărie și mă gîndesc "oare tot eu sunt persoana aia care...". În aceste zile mă simt ca orice om care îmbătrănește, care vede că din an în an nu mai poate face ce a făcut anul trecut, ceea ce nu mă îngrijorează din cale-afară, pentru că intră în firescul lucrurilor. Ziua mea este o zi ca oricare altă zi, de foarte multă vreme nu mai sărbătoresc, fiindca am adoptat ideea unui francez care spunea așa: "cînd în tort nu mai încap lumînările, e cazul să te oprești cu sărbătoritul". Cred că am început, de pe la 50 de ani, să zic că nu mai pot face un tort atît de mare încît să pun atîtea lumînări. În trecut, aniversările zilei de naștere le sărbătoreai în funcție de categoria de oameni căreia îi aparțineai. Eu, aparținînd unei categorii modeste de intelectuali, nu am avut niciodată petreceri fastuoase și în viața mea nu am avut o rochie de seară, pentru că nu am avut ce să fac cu ea. La aniversări veneau cîțiva prieteni cu care mîncam niște sandvișuri, făceam eventual o prăjitură și ciocneam un pahar de vin. De ziua mea îmi doresc așa: să fie pace, să am liniște și sănătate. Proiecte în general m-am abținut să-mi fac, fiindca mi-am spus întotdeauna: "Omul propune, Dumnezeu dispune", și nici nu am intrat în panica trecerii timpului, nu m-am grăbit niciodată, dacă îmi este dat să fac ceva, să spun ceva, am să fac, am să spun... Dacă nu îmi este dat, este inutil să încerc să fac o cursă de 100 de metri garduri. Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în vîrstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vîrsta, poate nu la toată lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune că vîrsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd cîți ani am și să nu mă mai plîng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întîmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mîine, daca ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: "Vreau să te mai fac de 15 ani", aș zice: "Doamne, mulțumescu-Ți Ție, du-Te la altul!". Anul pe care astăzi l-am încheiat a fost unul în care, dacă am fost în două picioare, în toate mințile, după propria apreciere, eu zic că a fost bine. Am reușit să mă mișc, să mai văd un film, să citesc o carte și sunt mulțumită cu aceste bucurii pe care orice vîrstă ți le lasă.

Ileana Vulpescu



aprilie 21, 2019

Un glas dintr-un cor de heruvimi

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce arătăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pămînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.
Bătrîna ta „mamă din Bucureşti“, cum mă numeai cu duioşie mereu,
Ileana Floarea Vulpescu 
august 2009

aprilie 08, 2019

În fiecare zi


... mă cuprind, parcă voit, oricât de dureroase vremurile, oricât de împovărat sufletul, oricât de dezamăgitoare viața, o călătorie vie în timp, colorată, cum numai prietenia o poate oferi, o prietenie care a lăsat urme, chiar dacă mai curând sau mai târziu se acopăr „ca valurile pe fața mării“, o prietenie așa cum a fost, cum e
... o adevărată desfătare să petrec ceasuri de-a rândul împreună cu distinsele doamne Ileana Vulpescu și Elena Roată. Să le ascult poveștile. Cu neputință să redau atmosfera din ziua aceea, unde nimeni nu putea să o tulbure. Cu noi era poezia. O sorbeam adânc, simțeam cum se desfată, cum face să crească în noi ceva de seamă, ceva măreț. Și cartea pe care o purtau se deschidea încet, „În fiecare zi“, împrăștiind un miros dulce de primăvară, ce-mi plăcea tare
... momentul când în felul nostru, tainic, ne-am despărțit.
Nu, nu de despărțire era vorba, ci de neîndepărtare față de ecoul binevoitor și prietenos al minunatului poem.

Eli Gîlcescu

februarie 09, 2019

CĂRĂRILE : Când amintirile

CĂRĂRILE : Când amintirile: ... te cuprind, parcă voit, într-o totală dăruire, în preajma unui om pe care îl prețuiești, un om lângă care, oricât de dureroase vremur...

CĂRĂRILE : Tot ce se vede

CĂRĂRILE : Tot ce se vede: Tot ce se vede nu e decât un bun prilej  ca să înțelegem prietenia altfel,  iar cei care o trăiesc să o prețuiască cu adevărat. ...

ianuarie 25, 2019

Când totul e viață

Și viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari de la piaţă, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu. 

Ileana Vulpescu