Uite, de această dată, îmi face o bucurie postarea ta, Nynna. Mi se pare că, într-un anume fel, prietenia noastră se reinventează din când în când. Atunci când mai păstrăm încă urmele unor trăiri sensibile, de neuitat. Ceva din povestea de ieri, fără vreo interdicție sau un jurământ al tăcerii. Atunci îmi închipui diminețile acelea când eram mereu împreună, sporovăind și sorbind dintr-o cafea. Prieteni puțini, apoi fără număr, că nici nu-mi pot aminti. De unii cu emoție, de alții cu durere, pentru că i-am pierdut. Nicidecum să-i tulbur. Nu. N-ar mai avea rost. Știu cum e să rămâi mut de durere. Durerea aceea care sperie. când uiți de orice altceva. Rămâne cuvântul atât de prietenos uneori (chiar la limita devotațiunii), până în inima lui, acolo unde puțini pot. Sau noi eram cei hărăziți, în teritoriile blânde și virgine ale clipei. Acolo unde, cu pasiuni, vise, trăiri, mai altfel decât alții, un exemplu de strădanie, de la înălțimea rostirii, Arta conversației. Nimic mai frumos, nimic mai adevărat din ceea ce a fost și ar mai putea să fie...
Eli Gîlcescu
Când știi că o să se întâmple
RăspundețiȘtergere... acea întâlnire nestemată de spirit, acea blândă și caldă, învăluitoare privire, nerăpusă de truda cititului și scrisului, într-o zi pe care n-o poți înțelege dacă nu o petreci alături de scriitoarea Ileana Vulpescu, în acel sanctuar al tainelor, în culori aprinse – mărturii dinspre departele-aproape – acolo unde sărutul întinerește pe zi ce trece, cum întineresc florile în grădini și amintirile cărora le duc dorul, atunci minunea se petrece atât de delicat și încântător, încât pur și simplu îți taie respirația (Eli Gîlcescu)