duminică, 21 mai 2017

Duminica de azi

Puțini sunt cei care au norocul de a fi de partea frumoasă a vieții. Puțini. Cred că scriitoarea Ileana Vulpescu are un loc special. Este un model de bucurie și lumină. Oricât de îndreptățită ar fi, niciodată nu s-a plâns. Niciodată nu a invidiat. Niciodată nu și-a schilodit nobilele idei. De multe ori a fost aproape de prăpastie, de multe ori, dar nimeni nu i-a simțit ura față de durere.
Am parcurs împreună cele mai minunate experiențe spirituale, am visat, stăruind asupra vieții reale. Evenimentele au fost multe, și de fiecare dată au fost importante, unice, însoțindu-ne bucuriile, împlinirile, să le fim mângâiere, fie și pentru o clipă printre flori, în întâlniri antologice ale iubirii la Biblioteca Națională a României, la Casa Universitarilor, la Târgul de carte Gaudeamus, la Clubul Spice... Toate ne-au apropiat și mai mult, amintindu-ne de fiecare dată de dragostea care există într-o poveste de acum 65 de ani, alături de poetul, traducătorul, publicistul, editorul Romulus Vulpescu.
Glasul ei s-a auzit pretutindeni. Din Țara lui Brâncuși până la malul mării, din Călărași, până la Craiova. Era același, neschimbat datorită faimei, binecuvântat de Dumnezeu. Era glasul unei doamne în adevăratul sens al cuvântului, care iubește oamenii precum cărțile și te încălzește cu expresivitatea frazelor, cu povața bine cântărită o adevărată aristocrată a spiritului și cuvântului în proza contemporană, o fină observatoare a realității, o cunoscătoare a profunzimilor sufletului omenesc.
Nu s-a dat în lături și necondiționat a scris despre aparițiile editoriale ale grupului nostru, lăsându-ne să mai credem în minuni... cele care zâmbesc, te atrag și te conduc acolo unde este nevoie de ele. Și atunci e de-ajuns un prieten și locuri acoperite de case, trotuare, oameni și glasuri care așteaptă, iar și iar, „duminica de ieri“, acolo unde există loc pentru poeți și cărțile lor, în salonul inundat de lumină, unde poți să râzi, să plângi, să cânți, acolo unde se întâlnesc și își dau mâna fapte, uimite de ceea ce găsește omul pentru sufletul omului, unde amintiri te cutreieră în sus și în jos, zbor și cădere, zbor și iubire, în mâna de înger, cărți, cărți...
Când dorul arde în palmă și face cale-ntoarsă  pe deasupra viilor, când pomu-și lasă vis în muguri iar pe urma rodului neprins, toamna sună altfel în floarea albă de vișin când reînvie grădini bântuite de prea grele vini... „atunci, la poarta îndepărtată, auzim căldura...“, acolo la porțile cuvântului... o întâlnire într-o lume vie – ARTA CONVERSAȚIEI și Ileana Floarea Vulpescu – minune când minune este omul pentru om.

Elisabeta Gîlcescu

3 comentarii:

  1. La 85 de ani nu-ți mai faci planuri, ca să aibă Dumnezeu de ce să rîdă. Ca scriitoare, aș mai avea multe de spus pentru că bătrînețea te învață multe, dar nu-mi place să-mi fac proiecte pe care să nu le pot împlini.
    Ileana Vulpescu

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt convinsă că venim pe lume cu un program şi este o iluzie că putem să-l influenţăm sau să-l evităm. Poate asta a fost ceea ce m-a susţinut în viaţă – credinţa asta în destin. N-am stat niciodată cu mâinile încrucişate şi nu am aşteptat să-mi pice para mălăiaţă. Tot timpul am muncit ca şi când totul ar fi depins de mine. Dar sunt absolut convinsă că nimic nu depinde de noi. Decât un comportament pe care ni-l alegem... Dar e o soarta care te cheamă acolo unde ai fost programat să te duci. Ileana Vulpescu

    RăspundețiȘtergere
  3. Față de România m-am străduit să nu fiu datoare cu nimic, față de mine sunt datoare cu foarte multe lucruri pe care, din păcate, nu le voi mai putea îndeplini. Dacă mi-ar permite punga și sănătatea aș vrea să fac înconjurul lumii… Și nu așa de repede ca Jules Verne… Ileana Vulpescu

    RăspundețiȘtergere