miercuri, 12 aprilie 2017

PRELUDIU



Despărțirea de viață – cel mai greu examen. M-am întrebat cum s-o despărți sufletul de trup. Aflăm cu toții. Se spune că înaintea finalului îți vezi toată viața. Aș vrea să o văd selectiv. Prea multe pretenții!

Ileana Vulpescu


PRELUDIU Editura TEMPUS 2017 

4 comentarii:

  1. Cand primesti așa un compliment, te faci luntre si punte, lași dosarele, codurile, treburile si iți creezi spațiul bun de lectură.
    Un fotoliu, o pătură, o veioză, liniște....
    Ileana Vulpescu scrie fermecator...Are o cursivitate de fluviu,Ii ador stilul...usor, rafinat, cu o ironie subtire...M-a urmarit multă vreme o mărturisire : „În cărţile mele este atâta tristeţe câtă este şi în viaţă”
    Mi se pare că scrie despre sine, despre trăirile domniei sale, deși evident, această ultimă carte nu poate fi autobiografică....
    Am fost nerăbdătoare să ajung la miezul poveștii doamnei Ileana Vulpescu şi să termin lectura. Era vorba şi de curiozitate personală pentru că voiam să simt viața prin mintea omului căruia unde mi se părea că, deja umblasem ,atunci când am citit ,,Arta conversaţiei,,, ,,De amor, de amar de inimă albastră,,, Arta compromisului ,,şi preferata mea, ,,Rămas-bun casei părinteşti.,,
    Ileana Vulpescu scrie pasional.... Fără să-si propună un timp anume, a ajuns acum la 12 cărţi, ceea ce nu este deloc puțin pentru o viaţă nu chiar aşa de lungă, de 80 de ani.
    Cartea aceasta e scrisă special pentru femei, femei care ard iubind, muncind, dorind....Care nu au prejudecăți, care iubesc pentru ele si pentru ei, care trăiesc fierbinte, neamestecând viața lor, pasiunea pentru muncă, dragostea pentru familie, dorința de a fi iubite și de a fi mame....Și care ajung la un final...in care așteaptă trecerea într-o alta stare a materiei, cu curiozitate, cu nerăbdare, cu resemnare. Roxana Mihaela Constantinescu

    RăspundețiȘtergere
  2. Îmi închipui că cei ce citesc povestea aceasta sunt oameni ca mine, care gândesc cam la fel... Vreau să găsesc într-o carte ceva care să mă impresioneze şi pe care să-l ţin minte; să-mi placă, dar să mă şi hraneasca. Sunt pentru lucrul simplu, exprimat direct ca omul să-l înţeleagă. Nu sunt pentru „elitisme“ în nici un domeniu al vieţii. De ce să vrei să restrângi totul numai la un grup de oameni ? Literatura trebuie să se adreseze tuturor oamenilor.
    Si aceasta poveste este pentru toți....E a fiicei de intelectuali ce provine din mediul rural, Săracă, ambițioasă, tenace, fiica de învatători, rămasă orfană, se ridică treaptă cu treaptă, ajungând doctor in chimie. la 24 de ani. Pe fiecare treaptă de viață e iubită. Nu se opune barbaților, ii iubește pe toți, Capabili, provenind din medii superioare ei, mai tineri sau mai bătrâni. Si toți ii declară iubire , prețuind-o pentru felul simplu, deschis, cald, sincer cu care știe să se facă neuitată. Nefericirea o urmarește ca o apocalipsă.... Singura căsnicie se termină lamentabil, eșuând într-un divorț. Orice poveste ii urmează e la fel, imposibil de continuat....Despărțirile vin si pleacă, iar femeia se vede in situația de a reinnoda prima relație, crescând băiatul celui ce o tradase....O femeie ! Doamne ce pot ascunde un trup si o minte....Mângâieri pătimașe, șoapte fremătătoare, căldura trupească, teamă, grija, sentimente amestecate, drame... Ea e când soție, când amantă, când prietenă nepotrivită ca vârsta, când prea mică, când prea mare, când geamandură pentru un om in derivă, când crucișător pentru un altul... In toata această vâltoare, grija față de mama suferindă de depresie, cauzată de decesul tatalui, nu moare niciodată. Prezența mamei in apartamentul acesteia, in paralel cu povești de iubire consumate rând pe rând, este o certitudine. Barbații vin si pleacă, mama e acolo, cu suferința si drama ei. Roxana Mihaela Constantinescu

    RăspundețiȘtergere
  3. ot citind, îmi dau seama că povestea e cât se poate de adevarată, că multe din noi au trăit-o. Noi, cele trecute prin comunism, cele speriate de sarcini nedorite, dornice să nu infundam satele patriei, care munceam prin facultăti ,ca ieșitele din minți,, pentru medii mari care, să ne asigure repartiții in orase...
    Și în fond a fost vai de viața noastră, care a trecut la fel....cu poveștile ei spuse, vizibile, nespuse sau dorite.Cu copii de gât, cu oale pe foc. cu sacoșe în mâini, cu diplome și examene de tot felul, cu morți și vii, cu taceri și zgomotele ei....Și la sfârșit vine....finalul ei, mulțumirea că mai stăm în picioare, că mai putem gândi, că primavara a mai venit odata !
    E atâta dulce- amar in cartea asta....
    Câteva citate pentru convingere imediată :
    ,,De cite ori trecea de poarta acestui spital parca i se lasa un nor negru inaintea ochilor, toata tineretea ii fusese tulburata de boala maica sii, care o aducea uneori zi de zi intre zidurile spitalului, pe vreme buna, Lidia se plimba cu maica-sa kilometri, prin curte, intre pavilioane, povestindu-l filme, piese de teatru, carti citite, fara nicio reactie din partea bolnavei, care-i atana de brat ca un bolovan.
    Era limpede ca nu asculta ce-i spunea fiica-sa fiindca mintea-i era blocata de un singur gind: pierderea averii luate de comunisti, insotita de regretul ca Lidia parasise satul lor in loc sase marite cu baiatul popii, ori cu al padurarului, ori cu al fostului primar. Ce-i trebuise Lidiei sa plece la Bucuresti si sa faca facultatea de chimie? Si ce daca fusese sefa promotie? Ca sa-si petreaca toata viata intr-o fabrica si cu inima tremurind de frica accidentelor de munca? Un technician de treizeci si cinci de ani ramasese orb pe viata dintr-o substanta care-i sarise-n ochi. Aceste ginduri obsesive o macinau zi si noapte. La un moment dat al plimbarii o tragea pe Lidia spre pavilion si abia ce deschidea usa rezervei ca se si aseza in pat, cu fata la perete, semn ca nu mai vrea sa vada pe nimeni. Roxana Mihaela Constantinescu

    RăspundețiȘtergere
  4. Boala maica-sii ii zdruncinase Lidiei echilibrul sufletesc si asa destul de subred, pe-atunci incepuse cu antidepresivele si cu somniferele. Increderea inoameni i se clatina mai de mult. Moartea tatalui ei ii demonstrase cit se putea bizui pe coeziunea si mai ales pe sinceritatea familiei, pentru surorile tatalui ei, Lidia si maica-sa erau socotite niste straine. Bunica paterna a Lidiei urmind exemplu surorilor celui plecat si pentru armonia-n familie, se distantase si ea de vaduva si de orfana.
    Cit esti sanatos si ai de toate, si, mai ales bani, toata lumea ti-e prietena. Te-mbolnavesti si-ai scapatat, te ocolesc toti de parc-ai fi o groapa-n drum.
    Cind se-nsoara un barbat, se-nsoara cu o femeie, cu un neam intreg, femeia se marita si ea cu un barbat, nu cu tot nemul lui. Familia se divizeaza-n celule. Nu e raspunzatoare una de celelalte, fratii sun frati cit sint la parinti. Apoi devin soti, sotii, gineri, nurori.
    Pe Zamfira Busuioc boala o-ndepartase si de propria familie. Un singur frate ii ramasese apropiat, spre nemultumirea nevesti-sii si a parintilor acesteia.,,
    Viata Lidiei se prelinge ca un fir de apa...mai intai tasneste din munte, apoi curge vijelios, se aseaza in matca, un timp suvoiul devine lent, pentru ca in final sa se subtieze ....pana la disparitie.
    "Convinsa de când ma stiu ca omul propune si Dumnezeu dispune, cuminte si modest nu mi-am facut planuri. Viata m-a-nvatat sa tac si sa-nghit, m-a-nvatat sa nu-mi propun sa depasesc pe nimeni si nici propria umbra, m-a-nvatat sa ma uit mereu în jos, la mai mari suferinte decât a mea, m-a-nvatat sa-mbatrânesc decent si mai ales sa pierd.
    Când ai pierdut esentialul vietii tale, totul îti devine egal. La acesti ani ai mei, Îl rog pe Dumnezeu sa ma tina pe picioare (chiar cu doua bastoane) si-n toate mintile, pâna-mi va face semn sa ma duc la El.
    As fi vrut sa fiu Lev Tolstoi si alta lumea-n care-am trait si mai traiesc. N-a fost sa fie. Mult a fost, putin a ramas. Curaj pentru acest putin.
    De când fiintele cele mai apropiate sufletului meu m-au parasit, nu-mi mai sare inima din loc când suna telefonul, ori când se-anunta vreo catastrofa. Catastrofa destinata mie s-a petrecut. Am ramas pasare singuratica privind cu ochi impasibili lumea...

    Un preludiu al marii linisti.”
    Oare de ce mi s-a părut că ultimele citate sunt un testament ? Roxana Mihaela Constantinescu

    RăspundețiȘtergere