În umbrele din noi

Doamnei Ileana Vulpescu

Când plouă peste lume cu flori de liliac,
Cuvântul se coboară din glas de ciocârlie
Şi se aşază-n taină pe filele ce tac
Ca broderia fină pe româneasca ie.

Şi curge precum râul curat de la izvor
Şi-adapă setea noastră de zicere română,
Iar Doamna ce-l dezbracă de hainele ce-l dor
Îi mângâie tristeţea şi-l ţine bine-n mână.

Apoi, mărinimoasă,-l împarte la săraci
Să le-ostoiască foamea de româneasca pâine;
Primeşte darul sacru, cu el să îţi îmbraci
Tot golul din vorbire şi zilele de mâine!

Sădeşte Doamna-n ceruri, albastrul din cuvinte
Şi pe pământ cresc ramuri cu rod nepreţuit;
Nu îl doboară ura, nici ploaie şi nu minte
Cuvântul. Şi rămâne averea-n vechiul schit.

Aşa iubire mare, pentru popor şi ţară
Nu moare niciodată şi-n floarea de cais
Dospeşte româneşte o nouă primăvară
De dincolo de lume, de dincolo de vis.

Cascadă de cuvinte, de lacrimă neplânsă,
De gânduri fără nume s-a revărsat în ploi,
Misionară-n viaţa de nedreptăţi cuprinsă
A presărat lumina în umbrele din noi...

21.05.2016
Violetta Petre