Și când începea să vorbească, atunci, în tăcere, cuvintele înălțau niște aripi și urcau, urcau necontenit, și toți simțeau mai cu ușurință, cu cât ele păreau magice, deasupra, cu senzația zborului cu ochi, cu urechi, cu tâmple, cu toate simţurile larg deschise, în clipele mari ale vieţii, ca o binefacere, fără pereche.
Doar
cântecul ei, o clipă de stânjenire îndurerată, ascultându-l o clipă – cântecul
ei cu miros încă tânăr și dor de primăvară, cu ochi luminoşi, dornici de ducă
spre alte tărâmuri noi, dor necontenit, dor pentru totdeauna. Și așa
avea să rămână acel dor de mândrie, de mulțumire și admirație – dor de iubire
Eli
Gîlcescu
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere