Arta compromisului

Un scriitor nu poate pretinde că ar deține adevărul absolut și că parerile lui ar fi infailibile. Scriitorul este doar un observator și un comentator al vieții, dar, mai ales al contemporaneității sale. Scriitorul, neerijindu-se în judecător, obligat să aplice fie codul civil, fie pe cel penal, nu dă sentințe: constată. 
După lectura mai multor cărți rămîi cu un gust amar. Am invidiat de cînd mă știu autorii care te fac să rîzi. Ce har nemaipomenit: analizînd necruțător lumea în care trăiești, să stîrnești totuși hohote de rîs. Face fiecare ce poate. De multe ori, oamenii se-nșală unii asupra altora. 
Se pot înșela și asupra lor înșiși. Fără să vrea. Grav este cînd simulează orbirea și înșelarea. Despre acestea din urmă este vorba în cartea de față. Conformismul, ca și compromisul, nu face economie de mijloace: astăzi, ca și ieri, ca și mîine, ca totdeauna; deși de-o perfectă monotonie și ne conținînd nimic imprevizibil, vrea să creeze și să-și creeze iluzia că schimbîndu-și recuzita își schimbă și conținutul. 
Pe lume exista proști cinstiți, prin voia Domnului, dar și mai mulți simulanți ai prostiei, care-i prostesc pe alții de-adevăratelea, Printre cei care simt voluptatea de-a imita personajele la modă se numără și snobii. Ei alcătuiesc o congregație importantă, ușor de manipulat, pe care manipulatorii se bizuie, făcîndu-se că o iau în serios.

E-atîta fățărnicie pe lume, încît, scriitor fiind, ar fi incorect să te faci a n-o vedea; iar dacă tot ai văzut-o să nu le-o arăți și altora cu degetul. Chiar dacă fățărnicia va-mpărăți Pămîntul: acum și pururea și-n vecii vecilor... (Ileana Vulpescu)