Sărutul, de neoprit

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh, despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. Nu mă încred prea mult în talentele mele, nici în înclinația mea pentru discursuri, dar de această dată parcă mi-a ghicit în inimi. Știam că poate veni cu o idee despre copertă, una care să placă. Am lăsat sărutul pe mâna lui. A promis că încearcă ceva, mâine... și mâine a fost. A făcut sărutul real, să atingă absolutul, dincolo de dincolo, până la cel care a făcut piatra să cânte pentru oameni, pentru artă, pentru bucurie, acea bucurie primordială care te învoiește la tăcere, ca o rugăciune. Citește și tace. De ce tace? Pentru că „se visează altcineva în alt oraș în alt pântec în alt of.

Ce ne leagă? Ne-am născut în aceeași Vale și amândoi am trăit printre momârlani. Ne leagă orașul brâncușian, sărutul. Iar pentru cine vizitează aceste locuri, poate va cunoaște și frumusețea unui suflet de artist, bunătatea care nu se sfârșește într-un singur dar, ci continuă zi de zi, se arată celor dăruiți oamenilor „într-un azi nesfârșit“. 

(Eli Gîlcescu)

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh. Despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut.