joi, 4 februarie 2016

Din lumea asta în cealaltă

„Striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.“ (Psalm 21/2)

Ai ști să răspunzi, dacă ți-aș cere să-ți aduci aminte de primul sărut? Sau de prima ploaie albastră, când cu o altă primăvară visând și, ținându-ți răsuflarea, până unde inocența primelor trăiri, muzica și harul celor o mie de motive pentru care vei iubi această carte te vor lua de mână iar și iar, să te audă șoptind toamnei cu tâmplele crispate, rărindu-se în imperfecta lor trezire; toamna făcută să smulgă altă toamnă a poeziei între călătorii – cea care te menține vesel pe dinăuntru, să visezi la ce-ar fi putut să fie nopțile de iarnă, cele de poveste la gura sobei, când aștepți o minune, fulguind înserări, iar vis te petrec cu pustiuri și vieți, ore de răgaz, și un țârâit de greier în penumbra serii să scuture somn, să-ți uiți și făgăduiala din noapte, întâlnirea din vis când în ninsori târzii, încă o iarnă îți fură din zori un suspin, încă povară sub aceeași călcătură de taină, cea din urmă ninsoare, acum, năvalnică clipa în dăinuire, în toate ale lumii, până azi...
Până azi, într-un pumn de pământ, primăvara cum te înfrigurează când înfloresc merii, să-i poți rosti dimineții cântec nou cel pe care-l știi pe de rost, când te cheamă mereu dincolo de tristeți, acolo unde sărutul nu e sărut, ci un simbol al credinței sale, nesfârșitele taine ale cuvântului înălțat, mai liber, mai uman, mai mândru, sărut pentru tine, numai al tău, din mână în mână, din oraș în oraș, aducând iluminarea pe care o nădăjduiesc, peste zece, douăzeci de ani, peste cincizeci, făcând pe voia celor care l-au plăsmuit și tot ei i-au hotărât locul, cu fiecare sărut mai aproape de... „Sărut“ – singurul adevăr al iubirii „în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare sunet, în somn şi în veghe, în viaţă, înainte de viaţă şi, poate, chiar după moarte“ (Ivo Andric), pentru ca tu să-l auzi de departe, fără neliniști împotrivă, în tot atâtea săruturi...e zgomot în lume și prea liniște în noi (Mihaela Aionesei) / e ca o primăvară (Nicu Barna) / eu de la miazăzi tu de la miazănoapte să scăpărăm în atingeri și să curgem vânt (Florina Sanda Cojocaru) / de parcă aerul este viața unor drumuri cu șanțurile sicrie de lacrimi. Și chiar de va ninge în memoria albului lunga respiraţie ne este semnul (Eleodor Dinu) / împrejurul fără margini nespus rămâne şi fără de capăt (Andrei Fischof) / de-a răsfira tăcerea din cuvinte (Doru Fometescu) / la capătul singurătății (Elisabeta Gîlcescu) / ca-n boemă cearnă mari zăpezi de minte (Liviu Mircea Goga) / tot ce exista atunci între Pământ şi Cer  ne mai rămăsese de împărţit Clipa spaţiul acela efemer (Mihai Măceș) / aminteşte de-un cântec în răsărit  de primăvară (Victor Constantin Măruțoiu) / să ne prindem cu mâini necoapte în rotocoale de fum (Carmen Popescu) / atunci printre umbre de fluturi văzduhul ne va cerne alb dinspre alb (Persida Rugu) / vor veni în haine nepângărite de nea preoții unor lumi nepătrunse Eduard Zalle) / între văile calde și munții ca doi sfincși păzitori ai solarei câmpii și ai peșterii sacre (Viorel Surdoiu) / și ne vom iubi  ne vom iubi până când iarna aceasta de ea va uita și nu va mai muri…  (Ionel Simota) / vom fi numai noi amândoi precum într-un cântec de flaut lumina la prima ei sărutare (Dumitru Ichim) / ne va acoperi, ne vom iubi.(Ion Popescu-Brădiceni)“
  
„Creatorii reveriilor transreale, transimaginare“
și
Elisabeta Gîlcescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu